Volodimir Iațenko: „La începutul războiului am colaborat cu Ministerul Apărării ca jurnaliști. Filmam, pregăteam materiale și am fost printre primii care au intrat în Bucea după bombardamente.”
Cum a apărut ideea acestui film și la ce lucrați acum? Probabil că regizorul a simțit ceva.
Probabil că regizorul a simțit ceva. Acest film a fost realizat în perioada când războiul era abia în Donbass. În ultimul cadru apare orașul Mariupol și uzina Azovstal, care nu mai există, e distrusă în totalitate, fiind acum doar un fapt istoric.
Acum lucrăm la următorul film al lui Valentin, numit ca un toast: Pentru victorie! Și aici regizorul pune scenele într‑un viitor apropiat, așa că în următorul film Ucraina va fi învingătoare, câțiva ani mai târziu. Problema este că în Guvernul nostru există persoane care plutesc pe aceleași valuri ale cadrului, nu doresc să se transforme, încă râvnesc la același Guvern corupt, așa cum îl avem acum, iar Ucraina a devenit un punct între o Rusie furioasă și o Europă care nu este pe deplin implicată. Următorul film este mai mult despre situația lui Valentin, care e cu adevărat blocat, încercând să continue, să găsească orice sursă de inspirație, însă pur și simplu nu poate, deoarece se simte absolut gol. Membrii familiei sale trăiesc în afara țării de câțiva ani, sunt fericiți și nu înțeleg de ce nu vrea să li se alăture. Acesta este următorul nostru film și trebuie turnat acum, cu orice preț. Plănuim să‑l filmăm și, până la urmă, credem că vom găsi resurse financiare. Vom face acest lucru fără vreun suport din partea Guvernului ucrainean și, dacă reușim, vom avea filmul finalizat în acest an. Voi sublinia că următorul film este despre faptul ca e mai dificil uneori să învingi în războiul interior, cu traumele și păcatele tale, decât în războiul cu un imperiu din exterior. Ca stat colonizat, noi suntem încă traumatizați, cel puțin din punct de vedere cultural, și e foarte dificil să ne găsim drumul propriu. Probabil, aceasta este cea mai mare provocare și cea mai mare problemă pentru Ucraina.
Cum v‑a schimbat experiența militară viziunea de artist? Ce planuri aveți după acest an traumatizant? Personal, ați fost traumatizat în decursul acestui an de război?
Da, desigur, văzând atâția morți, orașe distruse, acest lucru are un impact grav asupra creierului nostru. Cred că vom avea un șir de filme conexe cu subiectul războiului, multe dintre ele s‑ar putea să fie chiar proaste, dar asta ar fi o normalitate, deoarece trebuie să treacă ceva timp după război pentru a reflecta la ceea ce ni s‑a întâmplat. Cred că ne aflăm în situația în care trebuie să mergem mai departe, să continuăm să gândim, să continuăm să filmăm, cu toate că nu aștept mari salturi în acest sens. Este trist că țările balcanice continuă să realizeze filme pe teme legate de războaie care s‑au întâmplat 20 de ani în urmă. Dacă vom vedea o comedie frumoasă, probabil că nu va ajunge la un festival european, deoarece nu se va potrivi. Eu nu doresc ca Ucraina să devină un astfel de ghetou al istoriilor despre traume. Ar trebui să fie alte istorii. Pentru noi o mare provocare este de a filma istorii de viață, despre oameni europeni normali, cei care suntem noi. Aceasta e cea mai mare istorie! Și eu consider că noi avem un mare potențial. Acesta e marele meu vis.
Ați subliniat tulburările post‑traumatice și problema ecologică. Care ar fi cea mai mare provocare, după marea victorie, pe care o evidențiați în următorul film?
Dezastrul ecologic este, poate, una dintre cele mai mari probleme. Înainte de invazia rusă, noi am avut cele mai multe mine, care se aflau pe teritoriul ocupat de Rusia, și majoritatea nu mai funcționau. Or, dacă minele nu funcționează, este necesar ca apa să fie pompată, deoarece este alterată, dar acest lucru nu s‑a întâmplat, echipamentul fiind distrus sau vândut. A mai rămas o singură sursă de apă – râul Severski Doneț.
Ucraina este pe primul loc după numărul de mine. Altă mare problemă este că rușii au dezindustrializat Donbasul, ei efectiv au distrus orașe întregi, precum Severo‑Donețk, Marinka, Bahmut – orașe care nu mai există acum. Nu știu ce urmează. Probabil, oamenii niciodată nu vor mai reveni acolo, deoarece este mai simplu să construiești un oraș din temelie decât să revii în ruine.
Următoarea întrebare este legată de două aspecte pe care le‑ați menționat anterior: problema de a nu rămâne traumatizat și, în același timp, importanța culturii decolonizării. Ați putea să ne relatați un pic cum sunt reflectate aceste subiecte în filmul dvs.? Ar putea oare arta, cultura, filmul să joace un rol important în viitor?
Mulțumesc foarte mult pentru această întrebare. Pentru noi ar fi de mare ajutor faptul ca tot mai mulți regizori și producători să fie implicați în industria europeană, să viziteze marile festivaluri și nu doar să participe, ci să și înțeleagă ritmul tendințelor europene comune. Trebuie să fim cât mai mult în mijlocul acestei culturi. Noi tocmai am fost separați de cultura rusă încapsulată, așa că acest lucru este cu adevărat de ajutor. Țările care se află pe aceste plăci tectonice ale istoriei și culturii, cum sunt Ucraina și Moldova, pot propune Europei idei absolut noi, idei proaspete. Noi gândim diferit, a trebuit să supraviețuim, așa că putem propune ceva absolut unic. Acesta este punctul nostru forte care ne‑ar putea ajuta cu adevărat. Tot sistemul european este construit în așa fel, că trebuie să colaborezi, cu greu poți realiza ceva separat în țara ta, ceea ce înseamnă că poveștile tale ar trebui să fie legate de culturi diferite. Deci, Europa conectează cu adevărat toate țările din punct de vedere fizic, mental și cultural și acest lucru este foarte important. Așa că peste câțiva ani vom fi foarte surprinși, în sensul bun, de schimbările care se vor produce în societate.
Noi, ucrainenii, am fost întotdeauna victime, mereu am fost subjugați de alții. Probabil, schimbarea uriașă care s‑a întâmplat acum, cu acest război, ține de faptul că prima dată am refuzat să fim victime. Este o chestiune de rezistență pură. Este prima dată când suntem în situația de a fi învingători. Acesta este pasul crucial în decolonizare. Încetează să mai fii o victimă și începe să te gândești la tine ca la un biruitor.
În film apare o scenă în care, în același mormânt, sunt îngropați ucraineni și ruși împreună. Este un fapt real?
Organizația „Laleaua Neagră” a lucrat pentru ambele părți, încercând să aducă acasă cadavrele soldaților, indiferent de naționalitatea lor. Ce vreau sa menționez este că rușilor nu le pasă de soldații lor căzuți pe câmpul de luptă, am văzut o mulțime de corpuri neînsuflețite. Membrii acestei organizații recuperau trupurile celor căzuți, uneori cu prețul propriilor vieți. Este o mare diferență în mentalitate atunci când îți pasă de fiecare om și atunci când nu îți pasă de nimeni. Face parte din cultură să ai grijă de trupul celui decedat, indiferent de cine este el. Nu știu ce va fi mai departe, dar sper că rușii vor începe să gândească de ce și pentru ce ar trebui să își piardă viața.
La începutul războiului am colaborat cu Ministerul Apărării ca jurnaliști. Filmam, pregăteam materiale și am fost printre primii care au intrat în Bucea după bombardamente. Am filmat o secvență scurtă, de până la un minut și jumătate. Era o zi însorită de primăvară. Pe străzi nu era nimeni, doar corpurile celor decedați și câinii. Acest filmuleț mut a fost trimis la CNN și impactul a fost de aproximativ 200 de milioane de vizualizări. Irpin și Bucea au însemnat un moment de turnură, după care, indiferent ce ar fi hotărât Zelenski, societatea ucraineană a înțeles că în cazul acestui război un compromis nu se mai poate întâmpla.
Care este lecția acestui război?
Problema societății ruse este că ei nu‑i iubesc pe alții și nu se iubesc nici pe ei. Și dacă nu ai iubire în interiorul tău, atunci nu ai respect nici pentru tine, nici pentru alții. Vedem în prima linie că rușilor nu le pasă de viața lor și, desigur, nu le pasă de viețile altora, pentru că ei simt această lipsă a iubirii. Trebuie să pornești de la sursa iubirii din interiorul tău și apoi, probabil, vei găsi demnitatea și vei putea construi ceva pe baza ei. Ca stat, Ucraina este foarte slabă, suntem încă foarte corupți, nimic nu s‑a schimbat în acest sens și cu siguranță se va reveni după victorie. Avem oameni de conexiune orizontală foarte puternică, avem zeci de mii de voluntari care ajută simultan armata. În interiorul armatei trebuie să comunici, acestea sunt cele mai mari lecții pe care le‑am învățat în acest război.
Ar putea cultura să combată propaganda rusă?
Desigur, utilizăm anumite strategii. Cu siguranță, diversificarea surselor de informare este un aspect important. Rușii cunosc foarte bine punctele slabe din societatea noastră, de exemplu corupția. Totuși, consider că societatea în acest moment se descurcă foarte bine la capitolul discernământ. Avem un fel de acord în interiorul societății, că ar trebui să amânăm aceste probleme până la sfârșitul războiului și apoi vom reveni la ele.
