Proza de azi reprezintă triumful romanului. Orice discuție despre proza din spațiul pruto-nistrean este în esența ei o discuție despre roman. Este adevărat că schița, povestirea, nuvela, chiar și atunci când acestea sunt ilustrate de Vitalie Ciobanu, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper etc., par, în comparație cu dimensiunile epice ale romanului, niște specii minore, nereprezentative. Acești scriitorii optzeciști, nouăzeciști, douămiiști înnoiesc substanțial temele, discursul specific al prozei de mică întindere, dacă, desigur, e să-i raportăm la proza basarabeană din secolul trecut.
Romanele Hipnotic de Val Butnaru, Pe contrasens de Oleg Serebrian, Urmuz. Cei dintâi trăsniți de Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Mircea V. Ciobanu, Margareta noastră de Dumitru Crudu, Ard pădurile de Paula Erizanu, Perestroika Boys de Dinu Guțu, Sfidând furcile caudine de Ion Iachim, Fraierul de Claudia Partole, Tragedie pozitivă de Leonid Popescu, Actorul anonim de Aurelian Silvestru ș.a. înfățișează reușitele epice ale romanului în anul editorial 2021. Cu câteva ecouri favorabile în presa de aici și de peste Prut, aceste romane rămân oarecum nedreptățite, subestimate, trecute cu vederea. Romanul basarabean începe să încerce a sări peste capul literaturii din Țară; cel puțin, iese din cercul regionalist, devine cosmopolit, atacă teme la modă în Occident. Azi toți scriu romane.
Preluând termenii lui Nicolae Manolescu, putem spune că disputa de creație în proza de azi se dă între romanul ionic, reprezentat de realitățile naratologice din În contrasens de Oleg Serebrian, Margareta noastră de Dumitru Crudu, Perestroika Boys de Dinu Guțu, și romanul corintic, ilustrat de Val Butnaru (Hipnotic), Alexandru Vakulovski (Urmuz. Cei dintâi trăsniți), Mircea V. Ciobanu (Biblioteca), texte care se înscriu în convențiile artistice ale romanelor Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache, Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc sau Pupa russa de Gheorghe Crăciun și Țesut viu. 10X10 de Emilian Galaicu-Păun, cu viziuni pan-erotice, modele textualiste exemplare.
Romanul basarabean ilustrează mostre de continuitate sau ruptură curajoasă de tradiție în cazul lui Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Val Butnaru, Constantin Cheianu, Alexandru Vakulovski, reactivând „gravitatea” discursului, fragmentarismul sau ludicul de varie natură, tezismul, parodiind clișeele de „modă retro”. Sunt suprasolicitate tehnica jurnalului (Oleg Serebrian), autoreferențialitatea (Dumitru Crudu, Dinu Guțu, Leonid Popescu), literaturizarea amintirilor din copilărie (Dinu Guțu). Cu toate acestea, romanul rămâne în continuare dezavantajat de cultul povestitorului, de patosul etic, de spiritul justițiar (se recurge prea insistent la comentariul auctorial), uneori postura de moralizator o preia Aurelian Silvestru, de altfel, un bun mânuitor de intrigi polițiste nu numai în cel mai recent roman al său, Actorul anonim. Romancierul, în cazurile cele mai fericite, trage cu ochiul la realismul magic, face școală la textualiști, se aventurează în utopii și distopii (Iulian Ciocan), mimează absurditatea lumii care stă la baza romanului existențialist. Absurdul alimentează „antiromanul” lui Alexandru Vakulovski Urmuz. Cei dintâi trăsniți, amintind de scriitura „noului roman” și a „noului nou roman” francez.
Deranjează anacronismul interpretărilor deterministe, evoluționiste, rudimentar pozitiviste, monotonia stilistică. Experimentele timide, rezultatele modeste, senzația de déjà-vu sunt alte impedimente în tentația de a accede la literatura de la Centru. Simplificând mult, problema fundamentală a po(i)eticii romanului rămâne în continuare construcția lui. Romanul de azi se concentrează mai mult pe „tehnică” și pe „procedee”, pe primatul limbajului literaturii. Excelează în această direcție Emilian Galaicu-Păun, Val Butnaru, Mircea V. Ciobanu, care probează (în termenii lui Nicolae Manolescu) modelul romanului corintic, până mai ieri un gen de rara avis la noi.
Un element de noutate trebuie scos în evidență în strategia debutului în romanele lui Val Butnaru, neașteptat de inspirat și potrivit în Negru. Relația autor-narator-personaj-cititor este concepută în aspect dialogal. Romanul lui Val Butnaru creeazăo altă imagine a lumii, universul nu se mai înfățișează în manieră deterministă, în cheia filosofiei pozitiviste, ci ca un rezultat al accidentalului/hazardului. Raporturile dintre om și realitatea fizică sunt prezentate ca o colecție de probabilități.Teoria relativității și mecanica cuantică legitimează dreptul romancierului de a-și gândi existența într-o „realitate potențială”.
Schimbări importante observăm pentru felul în care se scrie, se construiește un roman axat pe ideea absurdității lumii, a unei lumi fără Dumnezeu, fără sens. Absurditatea lumii se află și la baza altor romane cu toate încercările de a sfida sau depăși absurdul, inclusiv prin apelarea la mit, miteme sau legende. Absurdul alimentează „antiromanul” Urmuz. Cei dintâi trăsniți de Alexandru Vakulovski, o proză experimentală, deliberat anticanonică, în care se mizează pe persiflarea clișeelor, specularea echivocului. Compania bizară a eroilor lui Urmuz e însoțită de personaje de la terasa Uniunii Scriitorilor, dând viață unei lumi sărite de pe fix. Simulacrul realității e, la urma urmei, rodul hazardului, iraționalului, misticului. concentrându-se mai mult pe „tehnică” și pe „procedee”, pe primatul limbajului literaturii.
Direcțiile principale și formulele consacrate în scriitura optzecistă, nouăzecistă, douămiistă continuă, fără rupturi. Accentul e plasat (în romanele lui V. Butnaru, O. Serebrian, D. Guțu, I. Iachim, A. Vakulovski, D. Crudu, A. Silvestru, Mircea V. Ciobanu) pe universul devenit un „haosmos”, văzut/tratat ca o consecință/incidență, pe scurt, ca rod al hazardului. Lumea sărită de pe fix, ludicul, absurdul, artificiul, caricatura, fragmentarismul, exotismul, patologicul/limita de manifestare a omenescului sunt câteva semne ale prozei deliberat anticanonice definind romanele lui D. Crudu, A. Vakulovski, V. Butnaru, P. Erizanu. Romanul basarabean încearcă să se afirme prin metafizicul ironic, prin psihologia crizei intelectualului (de regulă, din tipologia rataților), prin viziunea dramatică/tragică a existenței.
Ceea ce reține atenția cititorului, dincolo de exotismul și patologicul Grădinii de sticlă a Tatianei Țîbuleac, e „glasul documentului” (vorba lui Eugen Ionescu), și nu numai, la Constantin Stere (romanul fluviu În preajma revoluției), dar și la Paul Goma (Din calidor sau Arta refugii, ca să ne limităm la câteva exemple strălucite). „Glasul documentului” în spiritul realismului specific romanului doric Sfidând furcile caudine, în care protagonist e mareșalul Ion Antonescu. La baza romanului, bine avizat, conceput ca o replică la literatura neomarxistă, stau documente și lucrarea în trei volume a colonelului George Magherescu Adevărul despre Mareșalul Antonescu (1991). În prefață la roman, Nicolae Rusu observă cu exactitate: „E de remarcat abila capacitate a autorului de a împleti caleidoscopic diverse forme de scriitură precum ficțiunea artistică propriu-zisă cu inserții auctoriale de factură eseistică, diaristică sau documentară”. Ceea ce deranjează sunt frecventele ingerințe auctoriale: „…Ah, iarăși penița mă îndeamnă spre o abatere publicistică” (p. 58); „Dar nu știa că momentul reîntregirii țării va veni curând, doar peste vreo douăzeci de ani” (p. 58); alte exemple, luate aproape la întâmplare: „Nu avea de unde ști Mareșalul că în secolul XXI Crimeea va deveni mărul discordiei între două popoare slave și că împăratul securist Putin va înghiți mărul cu totală perfidie, cu cinism propriu doar rușilor” (p. 167); „Ca cititorul să nu ne învinuiască de naționalism, ne-am zis: ia să punem în lista celor zece și un evreu” etc., etc. Pe scurt, proza de azi ar putea constitui un subiect de discuție cu romanele pe masă.
