În ajunul împlinirii vîrstei de 90 de ani, Ion Druță, patriarhul literaturii române din Basarabia, publica la Editura Cartier din Chișinău volumul de proză memorialistică intitulat Căsuța de la Răscruce. Din cele trei texte ale volumului, unul este cunoscut (Bucovineana), fiind reluat din culegerea Grădina Domnului, apărută în 2017 la aceeași casă de editură, care clădește în anii din urmă o excelent realizată serie de autor Ion Druță, cuprinzînd deocamdată cele mai cunoscute lucrări epice sau dramatice ale autorului, de la Frunze de dor, Povara bunătății noastre, Clopotnița, Biserica albă la Casa Mare, Păsările tinereții noastre ș.a.
Partea tristă a acestui foarte fericit moment pentru scriitor, cînd o editură privată izbutește să-l smulgă din îmbrățișarea nefericitului sistem editorial de stat, cu care scriitorul avusese întreaga-i viață o relație nu tocmai zîmbăreață, este că interesul cititorului profesionist pentru această operă pare să fi scăzut pînă la un punct care se întoarce, ca bumerangul, lovind în însăși onoarea instituției criticii literare.
Mai… există această înalta magistratură, critica literară? – întreabă, nu fără ironie ciutureană, cărțile druțiene nou apărute. Există-există, răspund tot ele, uite că pe-alocuri s-a și televizat, s-a și feisbucizat, numai că-i… supărată, supărată pe niște cuvinte, ba și pe niște gesturi prea omenești ale lui Ion Druță, care fie că și-ar fi descoperit niște prieteni pe care nu-i agrea Ciutura, fie că ar fi scăpat o vorbă (și încă în mai multe versiuni) despre niște căpățîni de bronz oxidat care ar urîți valea Bîcului, fie că l-ar fi făcut academician pe-un burjui civico-partinic și grafoman încă, fie că n-ar gusta minimalismul decît cu pipeta, în timp ce minimaneaua se înfulecă cu polonicul… Multe, multe spune Ciutura extinsă la proporțiile strugurelui de poamă stînd pe harta Huniunii! Dar nici badea Ion al lui Pintilie Druță nu-și ține pixul în teacă, ci scrie și scrie spre cumplita neliniște a satului acesta (cu tocmai 1500 de mahalale, dar fără drumuri practicabile), care începe în talciocul din Cernăuți și sfîrșește pe-un șlep turcesc cu pavilion moldovenesc din portul Giurgiulești.
La cunoscuta deja povestire Bucovineana, realizată într-o manieră foarte apropiată de tehnica istoriei orale, se adaugă Katiușa, o altă povestire-depoziție despre patimile deținuților politici în Gulag. Cu pagini sau scene de o mare forță expresivă, cum sînt chinurile femeilor la încărcarea buștenilor sau înaintarea unui convoi de mineri-deținuți printr-o furtună de zăpadă, ambele lucrări au și rezolvări microcontextuale ieftine, superficiale sau pur și simplu grăbite. Ele sînt mai curînd reziduuri de la festine narative mai vechi, concepute anterior în cheia unor scrieri valorificînd puterea de iradiere a marilor simboluri precum sînt cele din Clopotnița, Toiagul păstoriei, Biserica albă sau Samariteanca. Fără carnația metaforico-simbolică atent dozată, pe care o cultiva beletristica de tinerețe a lui Ion Druță, bucățile (anume acesta-i cuvîntul) Bucovineana și Katiușa ating compasiunea, dar sensibilizează slab bucuria descoperirii obiectului de artă, care nu se decide să rămînă confesiune, dar nu mai are nici suficientă vigoare să se organizeze în structuri narative elaborate. O situație asemănătoare constatam și în Și a fost noapte…, ultimul roman al lui Aureliu Busuioc. Trag spre lacrimogen textele (care se vor, în esență, imnuri ale rezistenței spirituale în condiții-limită), mai cu seamă dialogurile cu multă umplutură verbală sau slaba motivare psihologică a gesturilor semnificative ale personajelor, care anume aici înregistrează flagrante pierderi de greutate, alunecînd spre schematism.
Mult mai amplă, ba și mai vie este povestirea Căsuța de la răscruce, care trebuie privită ca o piesă dintr-un ciclu narativ memorialistic, reunind două lucrări realizate în stilistici ușor diferite, Lupaniada, cu un accent mai apăsat pe literar, și Îngerul supraviețuitor, mai publicistică și chiar telegrafică, dar ambele riguroase în apărarea cauzei autorului. Lupaniada a cunoscut deja două ediții, în timp ce Îngerul supraviețuitor s-a publicat ca serial în Săptămîna de la Chișinău.
Povestirea Căsuța de la răscruce este plină de portrete viu colorate de scriitori și jurnaliști basarabeni, de la Andrei Lupan și George Meniuc la Leonid Corneanu, Petrea Darienco și ceilalți ciraci rasesemiști ai lor. Textul mustește de împunsături insinuante și insinuări penetrante, despletindu-se, în dulce-amarul stil druțian, către toate zările, ca să se simtă alinate toate malurile de rîuri, dar niciunul să nu aibă somn.
Narațiunea evocă primii ani de viață în Chișinău ai gazetarului și tînărului scriitor Ion Druță. Structurată din 5 capitole, ea se ocupă pe larg de ciocnirile ideologico-pecuniare ale grupurilor de interese din Uniunea Scriitorilor sau de participarea autorului la un seminar de dramaturgie la Moscova. Nu sînt uitați colegii de redacție de la oficiosul Moldova socialistă, dar nici ierarhiile (hilare) ale momentului sau încercările vecinilor-scriitori de a-l da la brazdă, ideologică, pe mai tînărul lor coleg. Textul sfîrșește cu scrierea povestirii Frunze de dor – în Căsuța de la răscruce – și pregătirea scriitorului pentru a merge pentru doi ani la Moscova, la Cursurile superioare de literatură.
Narațiune a formării ca literat, dar și ca om de caracter, Căsuța de la Răscruce este în același timp o panoramă a vieții culturale imediat postbelice, deschizînd numeroase sertare și ferestruici către o lume chinuită și înspăimîntată de ocupație, război, foamete și deportări, dar în tainițele căreia mocnesc așteptările din care vor izbucni mugurii renașterii spiritului național în Basarabia.
