(gânduri în șoaptă)
Ani la rând am căutat esența existenței, a creației, a artei și iată că Dumnezeu mi‑a dat un răspuns. Albastru. Doar atât. Mi‑a umplut sufletul cu cea mai profundă metaforă. Mi‑a rămas să o descifrez ca pe un șir de simboluri, în care voi găsi treptat ceea ce caut. Oriunde ar merge pașii mei, în cale îmi iese această culoare. Am început să cred în semne, în faptul că nimic nu e întâmplător. Cu cât aflu sau învăț mai multe despre albastru, cu atât conștientizez cât de puțin știu despre el. E atât de adânc, de profund, e infinit, precum cerul.
Deseori îmi petrec duminicile pe drumurile satelor uitate, pe la răscruci de timp, pe unde nici vântul nu mai trece. În liniștea micilor cuiburi de oameni, unde găsesc atât de multă frumusețe, dar și o nesfârșită întristare. Părinți, copii, neamuri, vecini au plecat. Și‑au pus în valize trecutul, icoana, tot curajul lor și au plecat pe coarde de aer, pământ sau ape spre un viitor mai bun.
Dumicile în care ascult triluri de păsări printre ziduri de case ce plâng, îmi deschid altfel această lume. Aud culoarea. Aud verdele porților coborând peste ierburi, siniliul caselor murmurând peste ii de lut cojit, cărămiziul acoperișurilor lăsate șoptind flacăra focului ce le‑a călit cândva… Îmbrățișez pereții ce strâng în ei razele soarelui și parfumul de mai și încălzindu‑mi sufletul ascult ca într‑o scoică valurile albastrului din sat. E ca o mare tăcerea, sau liniștea verde ce o găsesc aici. Un vechi text scris de oameni noi în palmele pământului. Un psalm șoptit de vând pe cărări uitate.
Uneori duc lipsa cuvintelor, sau caut lipsa lor. Strâng ușor buzele pentru a păstra integră clipa liniștilor verzi. Ceea ce vreau să spun coboară prin degete pe albul pânzei. Mă simt atunci una cu natura, cu pământul, cu locul din jur, mă unesc inconștient cu lumea în care trăiesc, dar simțindu‑mă complet diferit. Albul pe care pictez mă redefinește, deschide ochilor mei vederi spre lumea mea interioară, zbor prin texturi și pensulații vii către esența și rolul meu principal în teatrul acestei vieți. Obișnuim să călătorim departe de casă, dar cea mai profundă și esențială călătorie e spre interiorul nostru, spre casa lui Dumnezeu. Învățăm, învățăm cât trăim despre toate, dar atât de puține cunoaștem despre cum putem noi fi. Ne rugăm, rugăm și cerem, dar am putea fi atât de recunoscători. Vedem lipsurile, golurile care pot fi pline, dar uităm că atât de mult totuși avem.
S‑au schimbat vremurile. S‑a schimbat lumea, e firesc, dar în primul rând ne‑am modificat noi. Valorile au căpătat o altă conotație. Valorile sunt înlocuite cu nonvalori, deoarece a venit momentul conștientizării. Am călătorit un pic prin lume. Am o hartă a pașilor mei rătăciți prin diferite țări. Nicăieri nu am găsit case ale oamenilor simpli, ale țăranilor uitați de civilizație mai frumoase decât la noi. Se știa cândva la noi puțină carte, se cunoștea despre lume mult mai puțin, dar se cioplea Floarea vieții și Lotusul în piatra prispelor pentru lumină și puritate. Pilonii caselor erau încoronați de Coarnele berbecului apărător, piloni îmbrățișați de funii ce uneau omul cu cerul pe tot parcursul existenței lui. Soarele sub diferite forme strălucea și încălzea fiecare casă, fiind sculptat, cioplit, încrustat în lemn sau piatră în gospodării. Streșinile cu ciripit de vrăbii ascundeau atât de delicat privirea caselor bătrâne sub dantele de lemn…
Oamenii comunicau prin simboluri și prin culori dincolo de cuvinte. Oamenii duceau mesaje deschise în circuitul vieții. Oamenii cunoșteau mai puțin, dar țineau frumusețea și esteticul în altarul valorilor de atunci. Fiecare casă avea o Casa Mare, unde se nășteau sărbători. Unde cobora sau se ridica pe rând viața, unde lumina căndeluței mici mângâia busuiocul de la icoană, unde istorii brodate pe prosoape și perne moi păstrau căldura mâinilor de mamă, unde…
Timpul ne‑a setat noi ținte, noi scopuri.
Timpul ne‑a făcut mai rigizi.
Timpul ne‑a altoit tăindu‑ne din coroane.
Timpul s‑a (ne‑a) comprimat.
Timpul ne‑a dăruit mai mult timp.
Timpul mi‑a adus albastrul.
S‑au schimbat multe.
Trăim în epoca abundenței.
Totul este mult prea mult, plinul este prea plin, liniștea‑i o gălăgie mare, iar noi ne simțim tot mai goi și mai singuri. Depresia e noul război.
Dacă am ști că roșul aduce în suflet sărbătoare, verdele ne calmează și ne dă forță vitală, galbenul ne motivează să răsturnăm uneori munți, finețea rozului ne alină, albastrul ne deschide ca pe niște geamuri spre cer…, am multiplica bucuria de a trăi armonios prin culoare. Griul aduce claritate prin sobrietatea lui, dar a devenit prea consistent, prea depresiv în peisajele noastre de zi cu zi, deoarece noi uităm de culoare.
Pentru a trăi avem nevoie de apă, aer și hrană.
Ele înseamnă viață, iar viața înseamnă culoare. Culoarea e sângele vitalității noastre. Mergem la muzeele lumii pentru a asculta cum cântă culoarea marilor simfonii cromatice. Ochii noștri sunt vânători, prădători. Ei ne aduc vânat pentru suflet, pentru pâinea inimilor noastre dornice și însetate de frumos.
În timp ce pictez pe la porți cu case albastre, trec oameni, uneori foarte necăjiți, aplecați de nevoi și necazuri, stinși de vânturile vieții, dar când privesc cum se așază culorile coborâte din ziduri, luminează cu toată ființa lor. Se uită lung și cu admirație la mâinile ce dau viață caselor ce mor și uneori lăcrimează de bucuria de a vedea frumosul la ei acasă. În calitate de artist, bucuria mea este să pot dărui emoție, valoare, frumos, să pot stârni semne de întrebare și conștientizare prin pictură și vers. Ca om, aș vrea să pot fi întotdeauna om în tot sensul cuvântului. Să pot râde, să plâng, să îmbrățișez, să iubesc și să luminez locul pe unde vor trece pașii mei vreodată.
S‑a întâmplat să‑mi privesc propriile expoziții în tăcerea sălilor, în singurătate, ca un simplu vizitator, și să simt cu toți porii fericirea de a fi artist, adevărata libertate, esența existenței mele, împlinirea. Dacă aș putea transmite aceste trăiri, cred că mulți oameni înzestrați cu talent ar alege bucuria creației. E cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu.
Când reconstitui în pictură o casă ciobită de timpuri, o poartă îngenuncheată, o ie destrămată de uitare, după zile de lucru, simt ceva ce nu pot descrie doar în cuvinte. Există stări ce nu le poți vocifera, dar care te umplu pe dinăuntru ca o binecuvântare.
Cândva, la începuturi, îmi era frică de contraste în pictură, de culori reci. Acum înțeleg importanța și valoarea lor, deoarece le‑am trăit pe rând pe toate. Culoarea te apropie de Dumnezeu, cel mai mare pictor al tuturor timpurilor. Culoarea și lecturile m‑au învățat să pictez cuvintele.
Astăzi ne‑am înstrăinat deoarece ne cunoaștem mai puțin pornirile interioare, ce se moștenesc din tată în fiu. Însușim, asimilăm noul și străinul, uitând gustul vieții locului în care ne‑am născut.
Asemeni amprentelor unice pe care le purtăm pe degete, în irisul ochiului, avem câte una și pe suflet. Forma și complexitatea ei poartă în sine gustul, mirosul și frumusețea pământului pe care am crescut. Nu sunt vizibile, dar se fac simțite și citite. Oamenii se coc și cresc ca și pâinea. Inimile au grâul lor.
Arta mi‑a adus libertatea pe care o aveam întotdeauna, dar de care nu știam.
Arta mi‑a schimbat viziunea despre oameni.
Arta mi‑a intensificat puterea de a iubi.
Arta m‑a învățat să mă accept și să pot să mă iert.
Arta îmi dă forță de viață.
Cele patru decenii de existență, pe care le rotunjește acest mai, m‑au făcut să înțeleg că suntem înzestrați cu forțe și puteri de nebănuit.
Avem aripi, dar de multe ori alegem zborul să‑l mergem.
