De undeva de sub pernă vine un bâzâit necunoscut. Nu‑mi amintesc de nicio alarmă, aseară mi‑am spus că în sfârșit am să dorm atât cât vreau. Poate oi fi avut de făcut un apel și nu‑mi amintesc. Asta e și categoria mea preferată în ce‑i privește pe oamenii cu care lucrez: cei care n‑au nimic mai bun de făcut înainte de Crăciun decât să‑și verifice comenzile pe care le plasează cu o oră‑două înainte. „Puteți să verificați totuși? Vreau să fiu sigur. Vă rog eu, mai uitați‑vă o dată.” Verific, că pentru asta mă plătesc. Ceilalți zic că ne‑am vândut sufletul pentru nouășpe dolari pe zi. Măcar de‑ar fi valorat atâta.
Bag mâna sub pernă, caut telefonul. Nu‑i așa de rău, îmi zic, am dormit câteva ore bune, văd ce se întâmplă pe aici și găsesc eu ceva de făcut. Am palmele ude, se tot lipesc scame de mine. Dau să mă șterg de tricou, și el e umed. Spasmele din tot corpul sunt la locul lor. De vreo trei ani, dacă mă trezesc și mă simt bine, știu că e ceva în neregulă. Am nevoie de un calciu efervescent, un pahar cu apă și o cană de cafea ca să‑mi vin în fire. Exact în această ordine.
Se oprește din zumzăit înainte să‑l găsesc. Parcă m‑aș întinde la loc, sunt sigură că mai apuc măcar o oră de somn. Ignor gândul ăsta. Bag și cealaltă mână sub pernă. Era între saltea și cearșaf, se pare că iar mă foiesc în somn, dacă a ajuns până acolo. M‑a sunat tata. El niciodată nu mă sună primul, numai dacă n‑am dat niciun semn cu o zi înainte. Am vorbit aseară, când făceam niște cumpărături. Puneam portocale într‑o pungă și mă străduiam să nu scap telefonul din cealaltă mână. Da, din alea mari și zemoase, dar fără niciun gust. „Îți aduci aminte?” Da, îmi aduc. Zicea de unchiul care oprea tractorul în fața porții și lăsa pe masa de afară portocale și suc. S‑au făcut doișpe ani de când s‑a prăpădit, abia dacă‑mi mai aduc aminte cum arăta. I‑au dat niște indivizi să bea alcool metilic. El a băut, că nu știa ce‑i în pahar. Apoi, într‑o noapte, după ce ne‑am culcat deja, i s‑a făcut rău. Tata l‑a schimbat și mătușă‑mea a chemat salvarea. Tata s‑a întors acasă și s‑a culcat și ultimul lucru pe care mi‑l amintesc e cum plângea mătușă‑mea la noi în bucătărie la șase dimineața, că a murit. S‑au perindat niște polițiști pe‑acolo, care cică făceau cercetări, vorbeau cu oamenii, puneau tot felul de întrebări în stânga și‑n dreapta, dar după a doua zi de priveghi n‑au mai venit niciodată. Și nici nu s‑a mai aflat mare lucru despre asta. În fine, portocalele. Unchiu‑meu era tractorist de meserie, toată lumea din sat își ara grădina cu el. Când nu dădeai de el, știai unde trebuie să‑l cauți. La magazinul mixt din partea noastră de sat, de pe deal, unde se adunau bărbații de‑o vârstă cu taică‑meu, care n‑aveau serviciu, să mai schimbe o vorbă, să mai bea un cinzeci. Și când unchiu‑meu pleca de acolo, lua niște portocale și pentru mine. Se urca în tractor și se ducea unde avea treabă, și dacă era în drumul lui, se oprea în fața porții noastre și le lăsa pe o măsuță de afară. După ce a murit, nu‑mi aduc aminte mare lucru. Știu că eram în clasa a treia sau a patra și mă învățasem cu înmormântările și cu praznicele, că oamenii o chemau pe bunica mea să facă de mâncare. Ciorbe, sarmale, colivă, din astea. Și mă lua și pe mine cu ea. Dar unchiu‑meu a fost primul mort pe care n‑am putut să‑l ating. S‑o fi trezit ceva în mine, un fel de conștiință a vieții și a morții, ideea că toți plecăm la un moment dat de pe‑aici și e mai bine să se întâmple cât mai târziu cu putință. Am stat, am dormit la mătușă‑mea acasă, n‑o lăsam singură, și așa trebuia să‑și asume poziția de femeie văduvă de‑acum încolo, am ținut tava cu prăjituri pentru oamenii care se adunau la priveghi și povesteau și râdeau, am plâns la veșnica pomenire, dar niciodată n‑am putut să pun mâna pe mâna lui sau să‑i ating fruntea.
Dau să‑l sun pe tata înapoi. Intră mesageria vocală. Nu mai aveam nicio șansă să adorm, începusem să mă frământ. Mai stau un minut și sun din nou. Îmi las picioarele să cadă de la marginea patului. Le ridic și le aduc înspre mine, cât să mă fac ghem. Îmi cuprind picioarele cu mâinile și rămân așa pentru foarte puțin timp, cu ochii închiși, tulburată de ceva despre care nu știu nimic. Sun înapoi. Răspunde gâtuit. Mă ridic în capul oaselor. „A murit, mamă, hai mâine acasă.” Închide. Scurt și precis, ca la fiecare conversație. Informația a fost livrată cu succes. Mi‑ar plăcea să reiau poziția ghemuită, dar mâinile mele parcă s‑au scurtat. Nu‑mi mai pot cuprinde genunchii. Mă ridic. Am să fumez o țigară și am să mă gândesc la ce e de făcut acum.
În timpul discuției despre portocale și despre unchiul meu, unul dintre primii alcoolici funcționali ai familiei dintr‑un șir nu atât de lung, tata mi‑a spus că a che‑ mat preotul s‑o împărtășească. Deci știam cu toții ce urmează. Preotul a zis că vine într‑o zi, a venit în alta, mă rog, detalii procedurale. Pe ăștia niciodată nu poți să‑i mulțumești. De fiecare dată au altceva de făcut, mai moare cineva în celălalt capăt al lumii, trebuiau să ajungă și acolo. Îi oprești pe urmă la un pahar de vin și urmează discuția aferentă, ce persoană bună a fost, ce suflet minunat, venea la biserică mereu când putea să se deplaseze pe distanțe mai mari, comunitatea noastră a pierdut un om extraordinar de bun, dar poate nu, poate dă bunul Dumnezeu și își revine ca printr‑o minune, chiar dacă n‑a mai mâncat și n‑a mai băut apă de câteva zile, minunile se întâmplă dacă noi, păcătoșii, credem suficient. Toate porcăriile astea scoase din șablon.
A venit, în fine, preotul, acasă erau tata și mătușă‑mea, au împărtășit‑o, cu toate că era perfect conștientă de ce se întâmplă în jurul ei. A vrut să se ridice la marginea patului, i s‑a părut o lipsă de respect să stea întinsă cât în jurul ei se‑ntinde ritualul, mereu a fost solemnă când era cazul. Au încălțat‑o, că la noi acasă mereu e rece pe jos și de‑acolo se trag toate răcelile. Și‑a făcut cruce și a ridicat mâna, ca să prindă într‑a ei mâna preotului și s‑o pupe. Au fost mirați cu toții, parcă mai era o șansă acolo, pe undeva, să se pună pe picioare, să se îmbrace din nou cu geaca mea și să iasă afară, să se plimbe până la poartă și înapoi. Și să vorbească iar. Să zică dacă îi e foame, să vorbească cu mine la telefon. Măcar atât, n‑ar fi fost nevoie de mai mult.
Dar știam că dacă are să scape de data asta, data viitoare se duce. Ar fi împlinit 91 de ani vara viitoare. N o u ă z e c i ș i u n u. Și cele mai grele chinuri ale ei au fost înainte de cincizeci.
Cât avea să mai trăiască o femeie care a dus lumea în spate de una singură?
Mătușă‑mea făcea mâncare și pentru tata, și pentru ea, și venea s‑o hrănească. Nu mai voia să mănânce, și‑atunci mătușa zicea că nu mai vine niciodată s‑o vadă. „Bine, hai, pune‑mi trei linguri într‑o farfurie.” Ultima săptămână de convorbiri telefonice cu tata cam asta a însemnat. N‑a mai mâncat de ieri. Tot nu vrea să mănânce. A mâncat acuma, de dimineață. I‑am dat să mănânce și în seara asta. Iar nu mănâncă deloc. Nu mai bea nici apă. O zi. Două. Trei. În dimineața asta a fost la fel, a hrănit‑o mătușă‑mea, la sfârșit a mâncat și o linguriță de miere. Îi mai înmuia gâlma din gât. A avut problema asta de când mă știu, horcăia, i se forma o infecție și o ținea de toamna până primăvara. A băut apă și s‑a întins. Apoi a început să horcăie și mai tare. Au venit amândouă mătuși. S‑au așezat lângă ea, una dintre ele i‑a sprijinit capul de pieptul ei, plângea și așa plângeau toți. „Nu poate să moară că stăm noi aici și‑o plângem.” Au ieșit în prag, tata s‑a apropiat de ea și a strâns‑o de mână. Tare. A căscat ochii. A tras aer adânc în piept. A murit.
Și acum ce dracu’ se întâmplă? Trebuie să arunc câteva haine negre în rucsac și să plec acasă. Îl sun pe tata iar, îi spun că vin azi, nu mâine. Îmi spune că e bine, e destulă treabă de făcut. Și‑a schimbat vocea, nu mai e gâtuită, e vocea omului care atribuie sarcini tuturor celorlalți. Trebuie să fie și cineva care are picioarele înfipte în pământ, care știe ce e de făcut.
E momentul când toate simțurile se recompun. Pun un picior înaintea celuilalt. Cobor scările fără să le văd. Pun un picior înaintea celuilalt. Ignor imaginile, secvențele care mi se plimbă prin minte. Pun un picior înaintea celuilalt. Ceva nu e în regulă. Am crezut că mă va lovi din plin, că o să paralizez pentru un moment, o să stau fără să mă mișc, fără să vorbesc, dar nu m‑a lovit. Adică, ba da, dar ca o palmă peste față. Am mai primit din astea. Mă așteptam la niște genunchi în stomac, cu toată puterea. E prima oară când mintea și trupul sunt în echilibru. Mă descompun din toate unghiurile, îmi cade rucsacul de pe umeri. Intru în gară, caut un tonomat de cafea. Mă duc lângă cel de cărți, acolo e cafeaua ieftină și n‑am mai mult de doi lei mărunt. Schopenhauer, cărți de bucate, Zola, ca de obicei. Iau paharul de carton și mă așez, dar imediat mi se face greață și ies la aer. Îmi aprind o țigară, de data asta mi‑am luat un pachet, n‑am chef să stau să rulez țigări în văzul tuturor. Tata s‑a obișnuit cu ideea, nu mai trebuie să mă ascund după coclauri când merg acasă. Probabil, e greu să‑ți vezi copilul cum se autodistruge. Totuși, n‑a văzut încă nimic.
Îmi port greutatea de pe‑un picior pe altul. Bate vântul. Urc în tren, mă așez. Îmi las capul în piept. Gările trec în viteză una după alta și rămân în spate, astfel că un drum de două ore și jumătate pare să fie de zece minute. Aș vrea ca măcar să mi se pară că trece mai greu. Mă dor toți mușchii, parcă m‑a rupt cineva în bătaie și tocmai m‑am cules de pe jos. Încerc să mă ridic, să fac niște pași. Am genunchii blocați. Rămân unde sunt. Trăiesc tipul ăla de singurătate pentru care am senzația că m‑am pregătit din timp, așa cum te pregătești pentru școală, când ești foarte mic: îți pui hainele pe spătarul scaunului, pantofii lângă ușă, dimineața te îmbraci și pleci. Bărbatul din fața mea ridică ochii din când în când. Într‑un final adoarme. Mă bucur, dacă se poate spune și‑așa, că n‑am fost acolo când s‑a întâmplat. De fiecare dată când m‑am gândit la asta am vrut să fiu departe, oricât de departe, dar nu acasă.
Cobor din tren. Vântul bate suficient de tare cât să te doboare dacă nu mergi pe lângă ziduri. O gară foarte frumoasă, foarte plină. Încerc să mă agăț de orice gând, de orice imagine ca să‑mi distrag atenția cât încă mai pot. Nu am nicio șansă să găsesc un autobuz la ora asta, într‑o zi de duminică. Aprind o țigară și văd un singur taxi în stație, în care tocmai se urcă un bărbat. Să‑l ia dracu’ și pe el. Mă mișc pe loc să mă dezmorțesc, îmi dă prin cap să‑l sun pe prietenul tatei să vină după mine. Dacă nu i‑ar fi prea confortabil, poate i‑ar fi măcar milă. Văd un alt taxi care se apropie. Pe mine m‑au învățat ai mei să nu fac cu mâna la mașini, dar am încălcat regula sfântă de supraviețuire de data asta. Oprește. Îl întreb dacă m‑ar duce până acolo, nu prea îi convine, că „știți, donșoară, eu trebuie să mă și întorc”, îi zic că‑i dau cincizeci de lei și‑mi zice să urc în față.
Pe măsură ce mă apropii găsesc totul mult mai răvășitor decât îmi părea când am plecat din Iași. Mă văd în oglinda retrovizoare. Am părul nespălat de o săptămână și sunt vraiște.
Ăsta intră din groapă în groapă, mai scapă câte o înjurătură pentru care‑și cere scuze imediat și‑și mângâie barba aproape compulsiv, de parcă ar vrea să și‑o smulgă.
-Nu vă supărați, da’ cu ce tren ați venit?
-Cu ăla de Iași‑Timișoara.
-Aaaaaaa, da, da, frumos oraș e Iașu’. Am auzit, că eu n‑am fost. N‑am plecat din Suceava niciodată.
Tac. Nu găsesc nimic să‑i spun și nici nu mă simt atât de bine cât să fac schimb de politețuri cu taximetristul. Văd semnul cu numele locului, apoi casele se succed în ordinea pe care o știu pe de rost, la o viteză destul de mică, încât observ micile modificări. Geamuri de termopan, uși noi, maronii, casa roșie care a fost cândva vopsită în tricolor, băncile din fața porților. Totul a rămas proaspăt. Îi zic să mă lase în stația de autobuz din fața primăriei, îi arăt pe unde să întoarcă mașina, îi întind banii și cobor. N‑am vrut să‑l duc până în fața porții, nu știu ce mă așteaptă acolo, prefer să văd singură. E mult mai frig decât era în Iași, vântul se întețește din ce în ce și pe mine mă cuprinde un val de tuse îngrozitor. Măresc pasul, cu cât ajung mai repede cu atât mai bine. Smulgem plasturele dintr‑o bucată.
