Interviurile cu unii oameni cu greu pot fi numite dialoguri. Sunt, mai degrabă, monologuri – amintiri, confesiuni – și, în acest caz, întrebările jurnalistului nu sunt necesare. Înșiruirea evenimentelor ne permite să vedem ca în palmă cum statul, puterea, ideologia sau, pur și simplu, circumstanțele le‑au măcinat destinele. Într‑un asemenea monolog s‑a transformat și dialogul cu poeta Marcela Benea.
Marcela Benea: „Întotdeauna visam cum o să vină Făt‑Frumos și o să ne facă dreptate”
Prima mea amintire este gardul nostru, târât în urma unei istorii hidoase. Pe tata l‑au arestat pe întâi aprilie, era al treilea val de deportări. Unicul lucru pe care a reușit să‑l transmită prin cineva a fost ca mama să se dezică de el, ca să nu ne ia și pe noi în Siberia. Eram patru copii, doi băieți și două fete. Bineînțeles că mama nu s‑a dezis. Cred că imediat – o fi fost chiar a doua zi, ei doar confiscau, trebuiau să ia ceva de la casa omului – au venit la noi. Îmi amintesc că era dimineața și era gălăgie în curte. Eu m‑am sculat, nici nu mai știu cu ce m‑am încălțat – pe atunci copiii nu știu ce încălțăminte aveau – și am ieșit să văd ce se întâmplă. Niște oameni dezbăteau gardul, alții cărau cu căruța scândura. Era în sat o casă pe care scria КЛУБ (CLUB), de fapt, era o casă de cultură. Păi, ei au podit cu acea scândură edificiul și au făcut și scena, așa că eu, câțiva ani la rând, din clasa întâi, urcam pe gardul nostru și recitam poezii, dansam. Așa a fost, era gardul nostru. Mama plângea, pentru că i se prăbușise lumea, s‑a pomenit singură, cu patru copii și cu NKVD‑iștii în ogradă. Ei veniseră să ia de prin sate, dar ce să ia, dacă a fost război, a fost colectivizare și deja se luase tot ce se putea de la casa omului. Unul dintre ei a propus să ne ia casa. Atunci, altul întreabă: „Dar unde să trăiască?” Acela a arătat înspre anexa construită pentru animale, care avea doar un ochi, cât să se vadă oile, vaca, ce mai era. Nu erau condiții de trai acolo. Ne‑a salvat gardul, construit în ajun de tata, pe el l‑au luat.
Unul dintre NKVD‑iști, care era mai mare, șeful lor, a întrebat‑o pe mama: „Femeie, ce‑ați avut cu vecinul din dreapta?” Mama zice: „Păi, noi am făcut gardul – de scândură, cum se făcea, pe orizontală, scândura bună –, ca să nu intre porcii lui”. Acesta era conflictul. Totuși, mai era ceva – mama a fost cerută în căsătorie de cumnatul vecinului, dar ea s‑a căsătorit cu tata, așa că ei aveau pică pe părinții mei. Eram la un pas să ne trimită la casa de copii, dacă ne‑ar fi luat casa, iar pe mama – în Siberia. Despre aceasta se vorbea în fața mamei, în fața noastră. Eu eram mică, n‑aveam trei ani. Așa se decidea pe atunci, fără judecată, cu mărturii false.
Tata nu se temea de nimeni și de nimic, el a trăit în perioada interbelică, știa ce‑i democrația și i se părea că va fi democrație în continuare. Dar iată că l‑au deportat fără nicio vină. A încercat mama să‑l scoată, a dus covorul ei din zestre, de la bunica. I l‑a dat secretarului sovietului sătesc. Acel covor a rămas pe peretele său, dar nu s‑a rezolvat nimic. A luat covorul, dar n‑a făcut nimic. Aveau planul lor, aveau lista. Înainte de tata, au fost ridicați alți vecini de‑ai noștri, niște oameni gospodari, nu erau chiaburi, aveau copii. Cuiva nu i‑a plăcut ceva. Asta e puterea sovietică. Muncitorii, care erau din sat, au dosit câteva scânduri și i‑au făcut semn mamei. Oamenii erau înțelegători, în fond. Mama a făcut ocol pentru oi cu ele mai apoi. Sora mea povestește că ea tot timpul trăia cu această frică, că ne vor lua în Siberia, și plângea. Ea voia să se ducă și să trăiască în altă casă, nu mai voia să rămână în casa noastră. Îi era frică, avea 8‑9 ani, și a durat până l‑au eliberat pe tata. Am scris despre aceasta în poemul Îți aud plânsul. Eu ascultam povești, întotdeauna visam cum o să vină Făt‑Frumos și o să ne facă dreptate.
„N‑ai murit la 18 ani, doar ți‑ai pierdut graiul.”
În august 1966, au avut loc niște ploi foarte puternice în Moldova, au stricat drumul care ducea la Zăicani, au spălat pietrișul și autobuzul nu mai venea pe la noi prin sat. Pe 26 august m‑am pornit să duc actele la Chișinău, pentru examenele de admitere la Universitate. Ne‑am pornit cu trăsura cu cai a fratelui meu. El era medic‑șef la spitalul din sat, nu aveau mașini pe timpul acela, și se deplasa la bolnavii din alte 3‑4 sate cu această trăsură. Cu noi erau o soră medicală, care pleca la maică‑sa, la Duruitoarea Veche, și sora ei, care trebuia să plece la studii. Drumul ducea printre niște stânci și când am ajuns să trecem râul Ciuhur, s‑a făcut beznă. Nu se vedea nimic, numai fulgerele. Au coborât, s‑au prăbușit norii și ploua foarte puternic. Trăsnete, trăsnete, trăsnete… A fost pur și simplu o minune că am scăpat cu zile. La un moment dat, caii nu mai voiau să meargă, căruțașul nu mai putea să‑i țină în frâu. Ne‑am dus, atunci, la cineva în cel mai apropiat sat și am dormit acolo. Trebuia să trecem o punte pe care a luat‑o apa, așa că dacă ne‑am fi pornit, ne‑am fi răsturnat. Noroc de cai, au avut intuiție. Lumea spunea că acolo au mai avut loc niște accidente, au murit niște oameni. M‑am gândit mai apoi la ploaia care încerca să mă oprească, pentru că viața mea ulterioară a fost destul de dificilă… La examene am avut niște probleme și viața a fost cu cumpene, n‑a fost foarte fericită. Atât de tare m‑am speriat atunci, dar m‑am ținut foarte bine, doar că nu puteam să vorbesc, îmi pierdusem graiul. Am și scris într‑un poem: „N‑ai murit la 18 ani, doar ți‑ai pierdut graiul”. Jumătate de oră n‑am putut să articulez niciun cuvânt. A trecut.
„Cum să scriu despre Lenin, când l‑a luat pe tata?”
De mică, visam să devin învățătoare. Aveam o mătușă care era învățătoare de clasele primare (învățătoarea mea) și îmi era foarte dragă. Mi se părea apogeul, mai frumos decât învățătoare nu putea să fie, asta era în mintea mea de copil. Nu mă gândeam să public. Fratele meu cel mare adusese acasă, de la o librărie de literatură străină, din Chișinău, literatură română. Eram în clasa a cincea, probabil. Una dintre cărți se numea Balade și legende românești. Eu citeam cu caractere latine, mă învățase mama. După ce am citit Miorița, Soarele și Luna, Meșterul Manole, care m‑au impresionat foarte tare, am început să scriu. Cred că scriam în stil popular. Elevă fiind, îmi scriam compunerile (pe temă liberă) în versuri, dar nu mă gândeam atunci că am să fiu poetă. În clasa a zecea, dirigintele meu, Ion Stici, mi‑a spus că are colegi care scriu – Anatol Ciocanu, Dumitru Matcovschi ș.a. – și l‑a contactat, atunci, pe Anatol Ciocanu. Nu mai știu cum a fost, dar se înfiripase o corespondență. A durat până în iarnă, când eram deja într‑a XI‑a. Îmi dădea sfaturi, îmi trimitea cărți ale debutanților din România, era Colecția Luceafărul. Mi l‑a trimis chiar și pe François Villon, în traducere. Într‑o bună zi, badea Anatol, cum îi ziceam, mi‑a publicat trei poezii. A fost un fel de probă și le‑a plăcut multora. Apoi, i‑a spus profesorului că i‑a prezentat redactorului de la revista „Cultura” un ciclu de versuri, din scrisorile mele, și acela mi‑a dat o pagină întreagă, deși debutanților nu li se dădea atâta. Mai mult, l‑a întrebat dacă într‑adevăr eu le scrisesem. Au apărut pe 6 martie, în 1966. Nici atunci nu m‑am gândit că voi deveni poetă. Nu m‑am dus nici la oficiul poștal, să aștept revista, nici acasă, ci la pădure. Mi‑era frică și eram foarte tristă. Nu știu de ce. Probabil, că va fi greu drumul meu, cu suișuri și coborâșuri. Eu nici acum nu cred că sunt poet. Uneori zic că, mai degrabă, sunt un intrus în literatură. Sunt atâția poeți buni, extraordinari, iar când îi citesc mi se pare că poezia mea nu înseamnă nimic.
Primul meu manuscris nu a fost acceptat la editură. M‑am gândit că ceva nu e bine, deși alții erau revoltați că nu a trecut. Pe atunci trebuia să ai o poezie mai optimistă. Puteai primi onorarii, se creau condiții, festivaluri, dar nu puteai să scrii ce vrei. Trebuia să ai poezii fie despre Lenin, fie altceva patriotic. Eu n‑am scris despre Lenin. Cum să scriu despre el, când l‑a luat pe tata? Cum să scriu, când tata a fost deportat, iar noi am avut o copilărie nefericită? Am scris, ulterior, în Poveste neterminată.
„A fost cel mai fericit an din viața mea, probabil.”
Când am terminat facultatea, am fost repartizată în satul Buteni, unul ca oricare altul. Prodecanul, domnul Dodiță, m‑a chemat și mi‑a propus să merg la Bender, la un colegiu comercial, să lucrez cu copiii mari. Eu, când am auzit de Tighina, m‑am speriat, pentru că știam că‑s ruși acolo, și m‑am dus la Buteni, unde nu era nici autobuz măcar. A fost cel mai fericit an din viața mea, probabil. Mi‑a plăcut enorm să fiu profesoară în satul acela. Erau mulți copii, chiar și câte trei clase. Mi‑a plăcut, dar a fost în detrimentul poeziei. Eram foarte prinsă: ore, teancuri de caiete, planuri… Lucram în trei schimburi, inclusiv la școala serală, ajungeam aproape de miezul nopții acasă. În plus, eram patru fete într‑o cameră, la gazdă. Era imposibil să scriu, n‑am avut intimitate. În anul următor am acceptat să mă transfere la Școala nr. 1 din Costești. Atunci aveam mai puțin de lucru și o cameră separată, aveam parte de singurătate. Ca să scrii, singurătatea e totuși unul dintre factorii principali. Apropo, am prezentat manuscrisul pe 13 mai 1974, chiar în ziua în care l‑am întâlnit pe Leonard Tuchilatu.
(Continuare în numărul următor)
