În ziua în care au început să vină la arcă perechile invitate, de Noe s-au apropiat
hiena și leul:
– Stăpâne, știm că tot ce faci este corect și bine, nu punem la îndoială nimic și deloc. Dar spune-ne te rog, de ce vacile, oile și găinile și-au adus toate neamurile și toți cumătrii, dar noi numai perechea?
– Deatâta.
– ‘Țeles!
Și au plecat, cu coada între vine.
Iar dintre toate dobitoacele și orătăniile privilegiate și fericite, numai vaca Floarea avea o presimțire plină de anxietate.
Împăratul
Și a domnit Harold I cel Mare peste țara sa o sută de ani și a fost cel mai bun și mai hâtru, și mai drept dintre toți împărații de până la el și de după.
A construit case frumoase pentru popor și drumuri bune și poduri înalte peste râuri. A deschis școli pentru toți și a chemat în țară doctori și savanți din toată lumea. A purtat câteva războaie, dar nu de contopire, iar politica lui cu vecinii era dreaptă și prietenească.
Pe vremea lui, țara a trăit în belșug și pace, holdele erau mănoase, râurile pline de pește, iar gospodăriile oamenilor aveau case frumoase și multe dobitoace. Negoțul înflorea și cetățenii aveau de toate. Banul venea în hazna și în fiecare casă.
Harold cel Mare a sustinut artele și științele, și jocurile olimpice. A fost mărinimos
și blând și a făcut dreptate la toți – și plugarilor, și boierilor – și lumea i-a purtat respectul și l-a cântat în balade, zicându-i cu drag “Luminate-Împărate” și în șoaptă “Verde-Împărat”. (Pentru că era verde la chip și mai avea și două antene în vârful capului).
DACII
Zamolxe l-a luat pe Troxis la el. L-a primit în Împărăția Sa imediat – se părea că Troxis nici nu atinse încă vârful sulițelor că sacrificiul a și fost acceptat.
Oamenii adunați în piațetă au cântat cu bucurie și gratitudine osanale Zeului Suprem și au sărbătorit după asta toată
noaptea. În zorii zilei l-au ars pe Troxis pe rugul sfânt, ca să încheie înțelegerea cu Zamolxe, și au început pregătirile pentru călătorie.
Urmau să plece departe, spre alte lumi străine, să cucerească și să exploreze noi planete.
De-a ascunsa
– Unu, doi, trei, patru,
M-am pornit cu căutatu’!
Doru s-a uitat roată prin cameră. De sub pat, se ivea o pereche de piciorușe dolofane. Doru le-a pășit cu atenție și a luat-o spre geam.
– Hm-m… ia să văd aici, după perdea! Opa! Aha, nu-i nimeni aici. Unde să fie fetițele celea și băieții ceia?
Piciorușele de sub pat chicotiră.
– Poate aici, sub masă? își continua căutările căutătorul. Nu-i nici aici nimeni.
Sub celălat pat se auzeau vânzoleli și șoapte răstite, deci, nici acolo nu trebuia de căutat.
– Ian să văd în cameră cealaltă.
Doru intră în cameră cealaltă. Acolo chiar nu era nimeni.
– Hm, nu-i nici aici nimeni. Dar poate în casa mare?
În casa mare erau Stelian și Dragoș – unul sub pat și altul după dulap.
– Aaaa! a strigat Doru, găsindu-i.
Stelian, că era mai mare, a râs și el. Dragoș, cel de sub pat, a tăcut, vădit dezamăgit că
a fost descoperit atât de repede, de aceea se arătă pornit să ajute la găsitul restora cât de curând posibil. El se îndreptă direct spre patul de sub care se auzeau vânzoleli:
– Iac’tă-le-s!
– Dragoș, tu n-ai voie să cauți! strigă dedesubt Aura. Așa nu-i cinstit!
– N-ai voie! se arătă la fel de indignată, tot de acolo, și Violeta.
Dar piciorușele de sub celălalt pat nu mai erau.
– Dar unde e Nicoleta? a întrebat, surprins, Doru.
– Ap’ caut-o! a zis Violeta zâmbind șmecherește.
– Nicoleta mai să se scape și s-a dus la oliță, zise, în paralel, și Aura.
– Ha-ha-ha!
– Ha-ha-ha!
Nicoleta intră tot atunci în casă de afară.
– Nicoletusea, te-am găsit! exclamă Doru, râzând. V-am găsit pe toți!
Nu și pe mine. Pe mine nu mă va găsi nimeni niciodată. Eram sus, în pod. Stăteam pitit printre grămezi de grăunțe de popșoi și fel de fel de vechituri: cufere, clituri de scândură, lăzi și lădițe și cutii cu tot felul de fleacuri… Aici rar cine urcă. Toți copiii se tem de fantome. Și pe bună dreptate! Woooo!
Ileana Cosânzeana
Sunt Ileana. Cosânzeana Ileana. Fată de împărat.
Azi mi-a venit Făt Frumos pe cal alb să mă pețească. În straie de aur, cu scut și paloș strălucite, și cu zâmbet nătâng pe buze. Un an mi-a tot trimis hulughi cu scrisorele în care se jiura că mă iubește și mă ruga să-l las să vină să mă ia de nevastă. La toate scrisorile i-am răspuns încontra, fiindcă
nu-l iubesc, și l-am rugat să mă lase în pace, dar tot n-a fost chip. S-a înțeles pe ascuns cu tatăl meu, Verde-Împărat, cine știe ce i-a tot cântat la ureche și câte daruri i-a adus. Și acum și tata, și tat-su, Roșu- Împărat, sunt gata să joace nunta.
L-a ucis, ce-i drept, pe Laur-Balaur, și pe Statu-Palmă-Barbă-Cot, și pe Solovei- Războinic, și pe turc l-a bătut, cu oastea sa. Și de arătos e arătos, și de deștept parcă
nu-i prost, și poezii scrie, și cântă frumos la cardion, dar dacă nu-l iubesc, ce să fac? Să mă mărit cu el așa?
Mie de altcineva mi-i dragă. De Fata-cu- părul-de-aur!
Louie
Voi credeți că atunci când câinii încep să latre aiurea, în miez de noapte sau în dric de zi, ei latră aiurea? Desigur că nu!
V-o spun eu, Louie, cățel de rasă, învățat de mic să nu mă duc afară în casă, să nu fur de pe masă sau papuci și ciorapi, să nu fac râs prin casă și să nu rup nimic, nici mobilă și nici de fugă pe afară, să nu scurm prin grădină , că doar n-oi fi o
găină cotcodăcită, să nu zgârii scaunele sau fotoliile, că doar n-oi fi o pisică frustrată… Eu știu să mă bucur ca nenormalul când vin stăpânii acasă, știu când să mă gudur cu folos sau să stau cuminte sub masă sau pe pat exact când e mai cu efect pentru stăpâni.
Atunci când începem să lătrăm pe neprins de veste, noi, cățeii, de fapt cântăm sau rostim descântece. Mulți ați auzit, iar cei dintre voi, care nu ați lunecat pe panta ignoranței materialiste, probabil, ați văzut cu ochii proprii strigoi, urgii, draci și
alte duhuri rele, care uneori încearcă să intre în casa omului și să facă fel de fel de răutăți: să aducă boli, păcate, gânduri
rele, ipohondrii, să bage zâzanie în familie și câte și mai câte, ducă-se pe pustii!…
Toate aceste entități necurate sunt foarte receptive la descântecele noastre canine, devenind mai puțin agresive și uneori chiar binevoitoare, luându-și, de obicei, tălpășița de la casa omului și lăsându-l nevătămat.
De aceea, în miez de amiezi sau în noapte adâncă, nu vă răstiți la noi când începem să lătrăm fără noimă. Este descântecul nostru, care vă păzește de rele.
V-o spun eu, Louie, cățel de rasă, în viața precedentă, femeie. Baba Hârca, Șamanca, poate ați auzit?
