Gheorghe Gușan: „Cred în oameni încă și în puterea mulțimii”!
Într‑o lume în continuă schimbare și în perpetuă grabă, s‑ar părea că nu mai avem timp de nimic. Gheorghe Gușan demonstrează contrariul. Este actor la Teatrul Naiional Satiricus Ion Luca Caragiale și vocalist la Delta pe Obraz și îmbină armonios teatru cu muzica.
Teatru – epic cuvânt. De unde s‑a înfiripat dragostea pentru teatru și cine a stat la bazele constituirii funda‑ mentului rigid în lumea asta a artelor?
Până la facultatea de Actorie, nu aveam nici o tangență cu teatrul. Văzusem câteva spectacole în viața mea până atunci. Am mers la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, după câteva luni de Inginerie în Construcții și jumătate de an de Arhitectură la Universitatea Tehincă din Moldova. Rămas dezamăgit de felul în care decurge procesul educațional la UTM, am decis, pur și simplu, să plec, doar că nu eram sigur unde. Alegerea actoriei a fost mai mult o dorință de a fugi în extreme și de a mă pune într-un mediu liber și creativ, decât o dragoste nemărginită făță de această profesie. Am îndrăgit actoria pe parcurs. Tot acolo, am desoperit și muzica, care a devenit mai mult decât o pasiune. Despre dragostea față de actorie îmi este la fel de greu să vorbesc, ca și despre „fundamentul rigid în lumea artelor”, pentru că nu sunt sigur nici de una, nici de alta. Cred că la etapa dată, nu mă pot asocia cu nici una din ele. E cam devreme.
Cum ai depășit, ca artist, perioada de izolare, atât profesional, cât și personal?
Nu sunt sigur că am depășit-o. Problemele cu perioada de izolare au apărut mai târziu, pentru că nu-mi puteam imagina că ar putea dura atât de mult timp. Mă aflam într-o continuă așteptare, ca totul să vină la normal, când ar fi fost bine, ca din prima zi să încerc să mă adaptez. Faze au fost din cele mai diferite. De la zile petrecute cu ochii în cărți sau alte ocupații pentru dezvoltarea mea, până la zile întregi petrecute în poziție orizontală cu ochii în pod. Am pierdut mult timp pe chestii neimportante. Revenirea pe scenă, după jumătate de an de stat acasă, a fost grea. Actoria necesită un antrenament zilnic și dacă el lipsește, există marea șansă să te atrofiezi. Desigur au existat și zile în care mă întrebam dacă mai merită să rămân în domeniu, doar că de ceva timp îmi dau seama că altceva nici nu aș putea și nici nu aș vrea să fac. Mediul online îmi este străin, dar trebuie să ne adaptăm.
Ce amintiri ți‑au rămas despre prima ta apariție pe scenă? A fost dificil, emoționant, tensionant?
Prima apariție pe scenă o pot considera primul examen de actorie – compartimentul ,,Fragmente Individuale’’. E un examen care nu se notează și asta oferă multă libertate studenților care aduc în scenă tot ce le vine în cap. Ei aleg materialul, ei îl regizează.
A fost una din cele mai frumoase senzații simțite pe scenă până acum. Făcând abstracție de ,,dibăcia mea actoricească’’ din anul I, am putut să mă simt liber și să înțeleg că în acele câteva minute ,,telecomanda’’ e doar la mine. Astfel de sentimente mi-au confirmat că am ales domeniul potrivit. Toate acestea îmbinate cu mari emoții te fac să te simți viu și asta e suficient. Întrebarea e ,,cum să te simți astfel după zece ani sau după douăzeci?’’. Eu încă nu știu.
Care e ultimul lucru pe care îl faci înainte să intri în scenă?
Fumez o țigară. Prefer s-o fumez singur, să mai trec prin cap câteva momente din spectacol și să mă concentrez. E simplu, dar e necesar. Uneori, ascult muzică.
Ai emoții înainte de spectacole sau ele dispar odată cu trecerea anilor și cu experiența de scenă care se adună?
Desigur că dispar. Uneori dispar în sensul bun al cuvântului. Dispar emoțiile care m-ar încorda și care m-ar face rigid. Uneori dispar în sensul rău și simt un soi de indiferență față de ceea ce se petrece pe scenă. În cazul ăsta, ar fi mai bine să rămân în culise. Uneori, depinde și de spectacole. Trebuie să recunosc că am ocazia să joc în spectacole care nu-mi plac și mi-aș ceda rolul cu mare plăcere, doar că mereu trebuie să-mi readuc aminte că actoria e o ,,profesie’’, pe care mi-am asumat-o.
Ești critic cu tine când lucrezi la un rol? Ce‑ţi spui când se mai întâmplă să nu‑ţi iasă ceva?
Mereu sunt critic, indiferent de situație. Îmi place sau nu-mi place rolul, pe scenă oricum eu voi ieși. Pot spune că e un soi de egoism care mă face să nu-mi permit să ies pe scenă nepregătit. Când nu-mi iese ceva, cer ajutor, caut, întreb. Nu mă sfiesc să-mi recunosc lipsa de experiență sau lipsa de ,,talent’’.
Este teatrul o formă de terapie și pentru actori? Fiindcă pentru public e cu siguranță.
Pentru unii actori poate este o terapie. Nu-mi permit să generalizez. Are șansa de a deveni terapie când o faci cu plăcere și fiecare spectacol e o bucurie. E mai straniu și e mai trist să văd actori, pentru care actoria a devenit un ,,chin’’ pe care trebuie să-l îndure. Să vină la repetiție, să învețe texte, să joace cu atâta greutate și neplăcere echivalentă cu robia. Spun că e straniu, pentru că nu înțeleg de ce să mai faci asta.
Ești vocalist la Delta pe Obraz și aș vrea să știu cum interferezi muzica cu teatru?
Îmbin teatrul și muzica foarte ușor, pentru că la nivel de funcționare, ambele cuprind aproximativ aceleași principii. În primul rând, ambele sunt ,,arte colective’’. Fiecare trebuie să fie implicat la maxim, dar fără excese și fără pretinderi la ceea ce aparține altuia.
Dacă viața ar fi o melodie sau o pie‑ să de teatru, cum a‑i intitula‑o? De ce? Dacă aș da un titlu, cred că s-ar schimba la fiecare 10 zile. Cred că aș rămâne la ,,NOI TOȚI’’. Ăsta e numele ,,Dumnezeului meu”, fără a vrea să supăr pe nimeni. Cred în oameni încă și în puterea mulțimii. O energie colectivă, susținută de o idee comună poate crea minuni.
Numește trei valori importante pe care le apreciez la o persoană.
Sinceritatea, perseverența, libertatea.
