Camera obscură
Aparatul de fotografiat este o mașină de înregistrat imagini cu ajutorul razelor de lumină. Strămoșul aparatului este camera obscură. Era o cameră întunecată în care lumina pătrundea printr-un mic orificiu. Imaginile obținute erau neclare, întunecoase.
La acest lucru mă gândeam, privind prin gaura cheii în biroul fostului șef al colhozului Maiak din satul Cioropcani, raionul Ungheni. Aveam impresia că fac un experiment. De multă vreme, îmi propusesem să pătrund în acest birou închis de vreo 20 de ani. Din stradă, se vedeau doar perdelele grele ce erau cenușii din cauza prafului. Ușa principală de la birou era legată cu sârmă groasă, oțelită. Se intra din secretariat. Mă uitam pe gaura cheii din secretariat. Din acea cameră obscură, biroul șefului de colhoz, era condus satul și se decidea tot. Mă concentrez, încercând să deslușesc ceva în acea cameră obscură. Și, deodată, l-am văzut pe Lenin. Aveam impresia că și Vladimir Ilici mă privește. Experimentul camerei obscure. De o parte și de alta.
Bustul lui alb strălucea în biroul închis. Mi-am dorit să intru neapărat și mă gândeam cum aș fi putut. Încăperile lucrătorilor de odinioară erau goale, unele fară uși. Geamuri sparte, paie cărate de rândunele, cadre de uși pe care se mai putea citi ce era în fiecare încăpere: Plan, Agronom Principal, Inspector de Cadre, Casierie etc. Numai biroul șefului de colhoz era închis. Totuși, mi-am amintit, în spatele biroului era o ușa secretă ce dădea într-o mică încăpere ce avea legătură cu coridorul. Poate voi găsi cheia. Era singura ușă întreagă pe acel coridor lung. Mi se aduce o legatură de chei vechi, ruginite. Încerc pe rând, iar una se potrivește. Pătrund în încaperea din spatele biroului. De acolo, intru în încăperea pe care îmi doream atât de mult să o văd cu ochii mei. Presimțeam cumva că în birou e ceva mistic. Ceva ce merită descoperit, investigat, fotografiat. Intru.
Praf. Mult praf. Dau perdelele la o parte, stârnind un nor toxic ca la Cernobâl. Bustul alb al lui Lenin, așezat pe colțul mesei, strălucește mai mult în razele soarelui. Încăperea aș putea spune că și azi este cumva luxoasă, cu bun gust. Totul îmbrăcat în lemn auriu. Cu aplice mari și frumoase, ieșind din pereții ce păreau de aur și cupru în lumina apusului de noiembrie. 7 noiembrie! Totul cumva opulent pentru vremurile sovietice, dar cu bun gust. O bibliotecă imensă maschează peretele opus geamurilor de-a lungul cărora este o masă de ședințe. Scaunele, vreo 10, au rămas de la o ultimă ședință. În stânga, cum stătea pe scaunul de la birou, șeful colhozului avea un imens telefon cu butoane roșii, galbene, verzi, albe. De câte ori să fi vorbit de aici la Moscova ori cu atotputernicul Ivan Ivanovici Bodiul, prim-secretarul Moldovei Sovietice? Pe biroul mare a rămas o agendă, un fel de suport pentru hârtii din perioada sovietică și microfonul prin care se adresa oamenilor. Odinioară, stâlpii din sat aveau difuzaoare și toți locuitorii se opreau când auzeau vocea lui Stratulat: Aici Cioropcani! Vă vorbește Gheorghe Vasilevici…
Mă plimb prin birou. Secretarul Primăriei Cioropcani și sefa Casei de Cultură stau liniștiți în spatele meu și mă privesc de parcă aș fi șeful colhozului pregătit să iau vreo hotărâre. Și am luat:
— Vreau să îl chemați aici pe Dedea Vanea. Ivan Tocarciuc era un fost mecanizator, decorat de multe ori pentru hărnicia în muncă. A fost invitat și la Moscova unde i-au fost dăruite un ceas Pobeda, un samovar electric fabricat la Tula și un covor. Da. Da. El a lucrat cu Stratulat. Am nevoie de el.
Bătrânul e luat de acasă de Marina Nistoraș ce mă aștepta la Casa de Cultură îmbrăcată în costum popular. Bătrânul coboară din Skoda fetei. Nu mai sunt mașini Volga ca odinioară. Se îndreaptă, își netezește haina pe care decorațiile scot un clinchet ca de pahare ciocnite, și privește spre mine. Trântesc portiera și îi spun:
– Poftiți, Ivan Ivanovici!
Bătrânul urcă scările aproape în viteză. Fiecare scară parcă îl întinerea. Un fel de terapie. Și, odată ajuns în birou, îmbătrânește brusc, iar anii și cele trăite în biroul acesta îl încovoaie parcă. Experimentul camerei obscure are efecte diverse asupra privitorilor.
– Dedea Vanea, nu îți era dor să intri în biroul ăsta?
Mă tulbură așa…
Stai jos. Uite, pe scaunul celui mai important om de odinioară.
Nuuuu, e al dumitale.
Nu șeful Sovietului Sătesc, adică primarul din perioada sovietică, era cel mai important. Ci șeful de colhoz. Colhozul ținea satul din toate punctele de vedere. Se așează cu frică. Îi pun mâna pe umărul drept pentru a se calma. Ridică receptorul telefonului fără viață.
– Aliooo, ce mai faci măi? Ești bine?
Îl întreb cu cine simulează că vorbește la masivul telefon.
– Cu fostul șef al colhozului. Stratulat. Înainte, telefonul era direct cu Comitetul Central. Acum doar cu lumea ailaltă…
Bătrânul se ridică cu greu și se plimbă prin birou gânditor. Se așează, iar se ridică, privește absent. Se aude doar aparatul meu de fotografiat în acest cavou al istoriei. Îi fac câteva fotografii ba la birou, ba în picioare, în timp ce măsoară pierdut încăperea, ba așezat pe scaun cu spatele la anticameră și fața spre biroul șefului de colhoz. În cele din urmă, a rupt tăcerea.
– Pe vremuri eram la demonstrație la ora asta… E 7 noiembrie. Trebuia păstrată agricultura și nu să ne întoarcem la plugul de lemn. Colhozul avea 50 de autocamioane și acum sunt 5 în tot satul. Și asta spune tot.
Mă uitam la el și nu mai era acel Ivan Ivanovici plin de viață, cu putere de muncă. Se transformase tot mai mult în bătrânelul de treabă, apelat de toți ca dedea Vanea. S-a întors și a mai privit odată biroul. Mă privea în ochi. A netezit în mână un număr al ziarului „Octombrie” din 1974. Chiar el era pe prima pagină vorbind despre colhozul Maiak. Cât să fie de atunci? Aproape o jumătate de secol… S-a așezat o clipă ca și cum i-ar fi arătat ziarul lui Stratulat. S-a ridicat și a plecat abătut spre casă, îmbrăcat cu vechea lui haină plină de decorații. Distincții care nu mai înseamnă nimic. Odată cu el au ieșit și ceilalți. Îi vedeam pe geamurile pe care odinioară privea cel care conducea satul.
Rămân singur în camera obscură din satul Cioropcani. Deschid sertarele biroului, mă uit în bibliotecă. Găsesc fotografii vechi. Stratulat, fostul șef al colhozului, e într-una din ele zâmbind în mijlocul unui grup de mecanizatori. Aproape toți sunt morți. Tocarciuc mai trăiește. Găsesc și caietele cu însemnări. Stratulat a lăsat absolut tot și a iesit pentru totdeauna când a fost schimbat. Au închis apoi biroul. Din supersitiție, de rușine. Moștenitorii colhozului nu au mai avut curajul să intre aici.
Acest birou a devenit o cameră obscură a istoriei în care o rază de soare luminează la asfințit relicve ale trecutului. Un fel de altar al unei lumi apuse. Lenin mă privește parcă nedumerit. Îl fotografiez. Ies din această cameră obscură a istoriei. Pe ușa din spate. Număr pașii. 27. Sunt în stradă. Înapoi în secolul XXI. Cumva tulburat, merg să developez filmul. Să văd ce am surprins. Mi se pare că fotografiile au suprins cumva emoția zilei. Filmul de 36 de poziții e deja filmul istoriei.
