Moldova este țara autobuzelor care transportă generații și generații. Uneori mă întreb dacă nu cumva întâi au apărut aceste autobuze și abia pe urmă Dumnezeu a creat pământul. Mai aud periodic în stațiile Moldovei:
– Autobuzul acela e de pe vremea mea.
Au călătorit cu el bunicii, părinții, copiii. Ele vin totuși de undeva din istoria ultimei jumătăți a secolului XX și înaintează spre jumătatea secolului XXI. Autobuzul știe totul despre sat. Cine vine, cine pleacă. De ce vine, de ce pleacă. Urcatul și coborâtul sunt un mic tărăboi. Ca la nuntă, când în timpul dansului se calcă oamenii pe picioare. Autobuzele astea au văzut atâtea și atâtea povești de dragoste, despărțiri, lacrimi de bucurie și de necaz. Au dus și adus mii de nuntași, au transportat sate întregi la cumătrii și pomeniri. Păcat că ele nu pot vorbi. Iar șoferii țin pentru ei poveștile. Și ei sunt personaje interesante. Poți să spui ce vrei de nevasta șoferului, dar niciodată să nu spui ceva rău de autobuzul lui. Că te dă jos între sate și toată viața nu mai pui piciorul pe scara autobuzului. Șoferul autobuzului este în sat un fel de personalitate. Căci fiecare sat are primar, popă și șofer. Primarii și preoții se mai schimbă. Șoferul ai zice că e numit pe vecie. Dacă vrei să fii la curent cu noutățile în muzica moldovenească pentru nunți și cumătrii, trebuie să mergi cu autobuzul. Șoferii au întotdeauna, nu știu de unde, toate melodiile astea. Două zile după ce ai ajuns la destinație îți mai răsună în cap „moldoveanul cât trăiește toată viața lui iubește”.
Îmi plac mult mașinile astea pe care mulți încă le numesc «автобус». Merg poticnit, ca un bătrân ce abia se mai târâie. Dar totuși înaintează. Tușesc ca un bolnav de TBC, iar tabla tremură. Învăluie totul într‑un norișor de fum. Când eram copil, așteptam autobuzul să miros fumul de eșapament. Șoferul zicea azi:
– Ceva, undeva, are, că îl simt. Îl știu de 40 de ani și nu mă păcălește pe mine… Autobuzul miroase ca și satul. Chiar dacă ar sta nefolosit ani întregi, tot s‑ar păstra cumva mirosurile satului. Parfum Viorica, sudoare bărbătească, naftalină, medicamente, salam Doktorskaia, vodcă ieftină și mahorcă. Șoferul și călătorii fumau acum zeci de ani Doina, Fluieraș, Plai. Acum e același tutun, dar cu denumiri americane și oleacă tâmpite. Dar Doina nu se poate traduce în engleză, așa că denumirea țigărilor moldovenești suna ca dracu’. Fumul de țigară e însă același ca pe vremea când autobuzul și‑a făcut prima dată apariția în sat. Undeva la Mândrești, fostul autobuz albastru a fost tras pe marginea iazului. În autobuz găsisem o ceapă și un cartof. Ca un fel de pomană care să însoțească autobuzul pe lumea cealaltă. Păcat că nu a fost lăsat să moară cu demnitate în ograda fostei gospodării. Și mașinile au personalitate. Prin unele sate sunt monumente cu primele tractoare ce au arat. La un moment dat și autobuzele acestea ar putea deveni monumente. Dar sper să mai circule. Fac parte din viața satelor, a oamenilor. Mă bucur când le aud motorul, tocmai din capătul satului, și le văd venind învăluite într‑un norișor de benzină nearsă. Moldova e patria autobuzelor vechi, albastre, care duc oamenii nu doar între sate, ci și dintr‑un secol în altul.
