Îmi plac mult nopțile când ploaia nu‑ți oferă posibilitatea să dormitezi. Clipele acestea sunt dominate de re‑vederi.
De ce este oare atât de inflexibil Omul? Natura l‑a făcut așa și nu putem face nimic. Poate fără asta nu ar fi Omul (nu Eu!) care este. Și‑a făcut despre noi, ceilalți, o idee globală, absolută, un fel de bloc ostil, impenetrabil și întunecat. Din nefericire, intrăm (și încă pe unde nu trebuie) într‑un sistem de imagini care compun reprezentarea lui despre Lume… Devenim personaje de dramă, și încă cele ale unei drame de Claudel!
Nu pot participa în mod demonic și etern. Sunt timpul contemplativ‑olfactiv‑memorativ…
Nu vreau să fiu pe balansoarul Bine‑rău…
Cu toții participăm la acest joc divin, în care ne revine rolul celui Drept.
Iată ce înseamnă să fii un Copil mare…
Ce pot face?
Doar Tu ai fi capabilă să schimbi părerea Tuturor despre îndărătnicia Lui.
E ultima șansă de succes… Mai târziu, draga mea, voi face din toate acestea o epopee: Iliada sau furia lui Achile, Branques sau mânia omului.
E senin,
E frumos,
Dar plouă,
E azi…
Paul Claudel nu se lasă îmblânzit așa ușor…
Am onestitate, dar nimeni nu vrea să mă înțeleagă – iată strigătul inimii, auzit în singurătate de cel predestinat…
Sunt un naiv, profund afectat sau mai degrabă ceea ce mi se pare a fi un semn bun. Sunt trist ca un copil căruia nu i s‑a permis să se dea drept soldățelul de plumb…
E atât de firesc, încât am reacții golănești.
Îmi plac nopțile când plouă. Ploaia nu are raliați. Ea este singură ca și imensitatea nopții…
Mai văd dacă poate înflori mărul din tușurile violet ale lui Kyoto.
Sunt singur în salon. Fără sunet de trompete…
***
În viziunea Ta sunt un bărbat destul de simplu, cu deprinderi oribile (care n‑au nimic cu cei șapte ani de‑acasă!), de parcă‑s gata să trec cu degetul arătător peste laturile unui pentagon geometric.
Privesc‑numărând picăturile de zăpadă topită. Până jos, la pământ, se împrăștie cascada în rotații turbulente, formând curcubeie. O fi prea devreme.
Aseară n‑ai fi încăput nici în holul Spitalului Clinic Republican. Nu ridica ochii din ceașca de cafea, n‑o să mă observi, doar ești prea departe. Cartierul Nord‑Est al orașului înghite orice speranță.
Vreau să surprind cu privirea prin geamul etajului 13 ce ascunde după vopseaua albă Geobender doar conturul sânilor tăi. N‑am tușuri nipone și nici nu pot să prepar tușuri negre ca să te pictez…
Nu poți nimic?
A început să nu‑mi placă nopțile. Desigur, nu le urăsc, dar sunt niște mofturi! Cui să‑i pese de imaginile conturate de lecturile nocturne.
E o noapte dusă. Vezi iarăși baricade versailles‑eze între tine și…
Dormi.
Mai așteaptă puțin! Te rog mult!
Ești într‑un taior de la Yves‑Saint‑Laurent, cu o rochie Channel, sau Armani, Versace, Ferze – perfectă allinrose.
Ce mobilier păstrează tainele garderobei tale?
Nu‑mi spune… Nu te va uimi mult, doar știi deja că sunt un mofturos spectaculos.
Vinul de casă trezește leul din mine. Dar aici, în salonul nr. 13, încep să mă simt incomod. Mi‑ai spus în plină vară că sunt un seducător experimentat. Ei, vezi, rămân și un ratat contemplator. Știu că n‑o să‑mi permiți de acum înainte să Te invit într‑o poveste fără sfârșit.
În vis, după ce am pornit motorul mașinii, am înțeles că invidiez mult bufnițele albe.
De ce oare? mă întrebi.
Sunt departe de oameni, tocmai după Cercul Polar, și nimeni nu‑mi deranjează singurătatea. De ce ești mereu în amintirile mele? Sau poate niciodată n‑ai lipsit?
Există undeva un țărm ciudat, acoperit cu scări‑marine.
N‑ai fi vrut să‑l cunoști și Tu? Da, am uitat, ție îți plac mai mult decorurile abisale.
Nu‑mi aduc aminte cine a fost primul poet al anotimpurilor. Septo? Vergilius? Ovidiu?…
Aproape în miez de noapte
Voiam să plonjez în noaptea aceasta destul de solidară cu mine… Îmi plac mult nopțile ce nu aparțin plăcerilor. Nu te grăbi să mă consideri individualismo‑oboregenio. Eu le uit pe toate destul de conștient.
Nu‑mi pasă de timpul ce se perindă.
Încerc să prețuiesc clipa, fracțiunea de timp…
Mă bucură foarte mult că deja încerci să fii o giocondiană aproape fericită.
Adesea observ că ochii tăi mă privesc destul de atent, chiar mă contemplezi (foarte rar, dar se întâmplă), însă în imagine nu‑s eu. O știu, o simt foarte bine. Absorb prin epidermă nedumerirea.
Știu că‑ți place mult semiîntunericul. Citisem într‑un volum de pictură (mai degrabă un ghid) că doar ființele flaubertiene sunt atât de intacte. Dar pentru că nopțile noastre nu s‑au sfârșit încă, să mai urmărim cum dorința, ca o felină amazonică, se înfige în oglinda ochilor noștri semideschiși.
Îți refaci puterile…
Mă inundă un zâmbet inocent…
Plec buzele spre sânul tău stâng, rătăcit parcă de toată frumusețea corpului tău. Pereții odăii încearcă să ne convingă că putem cădea acum în dulcele păcat.
Ai putea vreodată să mă chemi să‑ți intru în picătura de sânge (demonică) ce se oprește la marginea unei toamne care poate fi uitată oricând.
Cheamă‑mă, dacă dorești, să‑ți mângâi buzele, făptura cu umbra degetelor reci, ca să poți simți căldura luminii…
