Poetul și jurnalistul german de origine română Horst Samson s‑a născut în Bărăgan, în satul Salcâmi, în anul 1954. Familia lui, șvabi din Banat, a fost deportată acolo în anul 1951 de regimul comunist din România acelor ani. Satul Salcâmi nu exista, iar părinților săi le‑au fost date materiale și li s‑a spus să‑și construiască o casă, fântâni și gospodăria într‑un câmp pustiu. Nu era acolo niciun salcâm, numai pământ uscat. Satul nu mai există astăzi, ca și cum n‑ar fi existat niciodată, ca și cum germanii bănățeni n‑ar fi fost deportați acolo la începutul anilor cincizeci ai secolului trecut. Așa a înțeles Partidul Muncitoresc Român, la indicațiile „prețioase” ale ocupanților sovietici ai României, să‑i pedepsească, prin deportare, pe germanii din România, numai și numai pentru că s‑au născut în această etnie. Strămutați fără voie din Banat, ca să trăiască în pustia Bărăganului. Dezrădăcinați, pentru a încerca să slăbească spiritul acestor oameni prin sălbăticia locurilor, dar și prin aceea că era un loc necunoscut lor și departe de civilizație. Horst Samson a făcut o carieră în jurnalism în România, lucrând la „Neue Literatur”, revista de cultură a minorității germane din România în vremea comunismului. A făcut și o carieră de scriitor, publicând patru volume de poezie, pentru unul primind Premiul „Adam Müller Gutenbrunn”, apoi un premiu al Uniunii Scriitorilor din România. A „greșit” însă, demonstrându‑și verticalitatea prin critica la adresa regimului comunist la mijlocul anilor optzeci ai secolului trecut, într‑o vreme când cu toții înduram un frig crunt, acasă și la serviciu, și acute lipsuri de alimente, care au culminat în cartelarea unor produse, instituită de Partidul Comunist Român începând cu iarna anului 1989, până la Revoluția din decembrie. După ce a fost amenințat cu moartea de Securitate, i s‑a pus în vedere să părăsească țara. Asta s‑a petrecut în 1987, când a fost nevoit să emigreze în Republica Federală Germania cu întreaga sa familie. În anul 2000 publică un volum foarte important, atât din punct de vedere artistic, cât și politic. Este vorba de La Victoire. Poem. Acest opus a fost scris în România de la începutul anilor 1980, iar scrierea de largă respirație a fost încheiată nu la multă vreme după ce a ajuns în Germania. O superbă poetizare a unor timpuri grele, de ocară, umilință și subjugare a omului de către om în comunism, dar și un prilej de a‑și arăta întreaga măiestrie poetică. Se arată, pentru a câta oară, că din tragedie se poate naște frumusețea. O frumusețe care dăinuie. Un fragment din acest poem a apărut în traducerea noastră în „România literară”, nr. 5, din 3 februarie 2023 și un interesant interviu a văzut lumina spațiului virtual în „Revista de traduceri literare”, nr. 72, aprilie 2022. Cum vom vedea în câteva din poemele pe care vi le propunem, nici în noua lui patrie nu s‑a făcut scăpat de durerea îndurată de el sau de prieteni ai săi în epoca socialismului românesc. În Republica Federală Germania, Horst Samson a făcut înnoit o frumoasă carieră în jurnalism, fiind peste douăzeci de ani redactor‑șef al unui important ziar regional de mare tradiție. A publicat și numeroase volume de poezie, unele dintre ele premiate, dar și traduceri, de pildă din lirica Anei Blandiana. În Germania, volumele sale de poezie au văzut lumina tiparului mai ales la Pop Verlag din Ludwigsburg. Samson este, în opinia noastră, unul dintre cei mai importanți poeți germani de origine română, dar și unul dintre cei mai importanți poeți ai Germaniei, fără a se găsi însă în mainstream‑ul liricii de pe malurile Rinului. Vă oferim câteva din poeziile sale.
Pe drum
Călătoriile acasă
sunt mereu mai lungi decât căile greșite
mai lungi decât viața…
Bei Dao
Tu și cu mine hoinărim în
Avalul râului. Este o călătorie
Fără cauză. Deschidem
Apusul soarelui,
Cartea noastră. Ne
Scoatem antenele și ne pregătim.
Clopotele pe înserat ne duc
Pe căi necunoscute.
În livezi luminează
Perele mai strălucitor decât
Paradisul. Niciodată nu ajungem acolo.
Să te rânduiești în timp
Este târziu. Dăm cu lopata zăpada
Din ochi. Iarna este specialistul
Îmbătrânirii. Zilele sunt mai scurte
Decât un creion. Se face întuneric
Mai devreme. În capete
Sălășluiește efemerul și teama
De somn. Trează zaci
Lângă mine pe un cearceaf așa de alb
Precum o bucată de hârtie. Pe întuneric
Pielea face scântei. Se aude fâșâit,
Apoi se așterne liniște. În limbă
Arde încă lumină. Și te aud respirând
În poezia mea deasupra invizibilului
Și a vizibilului dinăuntru.
În inimă
Noaptea cântărește sângele meu întunecat.
Trag cu urechea la
Cântecul lui, aud zgomotele
Satelor pierdute. În fereastra
Autorulotei de la țărmul Elbei
Își au lăcașul vântul nordului și ploaia
mocănească.
Îndărătul frunții
Se mișcă imagini îndepărtate
Luminoase. Cu tine pășesc acum
În inima accesibilă. Limba
E grea de Pinot Noir. Limbajul
Dansează prin coloana vertebrală.
Pe Valva stângă a inimii zace praf.
Magdeburg, 2016
Oră imaginară
„Decojim timpul din nuci…”
Paul Celan, Corona
Nevinovați
Privim la
Marea schimbătoare
Oglindă
Și cer. Acesta este
Plin de imagini,
Care se întunecă
În amintire.
Dumnezeu cheamă
Sufletele înapoi.
Din nori
Se împrăștie cenușa
Certitudinilor
Pierdute,
Dorurilor
Arse de viață
Înainte de moarte.
Toamna
Te face văzător.
Ea ne învață prin frunze
Timpul. Ne înclinăm adânc
Deasupra nucilor.
Magdeburg, 2016
În celula exilului
Crește în lagăr noaptea o țară
Ca buruienile de mare: așa a fost,
cu totul altfel
Decât o știm noi, poate să fi fost așa
Odată‑n trecut, devine culoare‑acum acasă
Și imaginație, devine un altar închipuit.
Ultimul timp în trecerea jumătăților
de cuvânt
Îndărătul mâinii‑ntinse – poate o viață
Ucisă, îngropată‑n nisip, care se mai mișcă
Pe hârtie, răzleață precum noi.
Lui Prometeu
Ploaia mă preocupă,
Apă vicleană,
Precipitații de sus, din
Nori – un cifru,
Prin care zeii pun la
Încercare credința în divinitate,
Testează gravitația și pe noi,
Dacă ne supunem, cedăm
Dictatului lor. Vă avertizez,
Sunt periculoși ca focul,
Nu ne curmă setea,
Doar focul.
În urne
Nimic, a nu însemna nimic
Din ce‑ar putea avea cu‑adevărat
Sens afară, în Lumea de Apoi
A patriilor, unde
Viața picură în temnițe,
Solilocviile în galerii,
Și tot mereu teama,
Străveche precum o icoană și plină
De crăpături. Noaptea ne stoarcem
Din noi înșine mărturisiri
Despre Dumnezeu, lume și
Cuvinte goale, amintiri
Despre timpul nostru în urne.
(Prezentare și traducere din germană de Peter Sragher)
