Mihai Ignat s‑a născut la 5 octombrie 1967, în Brașov. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea București, este doctor în filologie. A debutat ca poet în antologia Tablou de familie (București, 1995), după care au urmat volumele de poeme Eu (1999), Klein spuse (2001), Poeme în doi (2003), kleinpoeme (2004), Cangrena e un animal de casă (2005), Klein spuse Klein (2006), Klein reloaded (2014), Poate noaptea a și‑nceput (2017), Frigul (2018), Forme de apus (2020).
Noul volum de poeme al lui Mihai Ignat, Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille, apărut la Editura Cartier, în mai, 2024, explorează aspecte ale vieții și ale ființei umane care, în mod obișnuit, sunt trecute cu vederea sau ignorate.
Poetul invită cititorii să își lase imaginația și intuiția să exploreze semnificațiile profunde ale poemelor, asemenea celor care, citind cu degetele alfabetul Braille, descoperă tainele unui text. Parcurgerea volumul este labirintică, uneori te reîntorci de unde ai plecat pentru a urma firul complex al poveștii de dragoste, sau ale poveștilor de dragoste (după cum menționează Caius Dobrescu în recenzia lăsată pe coperta a patra), poemele necesitând o atenție specială și o interpretare sensibilă din partea cititorului.
Volumul este unul al contradicțiilor și paradoxurilor, poetul transfigurează banalitatea, confesează, detaliază în spiritul unei reflexivități postmoderne. Una din temele centrale ale volumului este tema complexă a propriei identități, a relației omului cu propriul corp și cu lumea înconjurătoare, conștientizând imperfecțiunile și vulnerabilitățile sale: „pielea canapelei e mai netedă decât a mea – care are alunițe, pete, vene. Și o cicatrice”, detaliile fizice sugerând experiențele, traumele și imperfecțiunile personale.
Eroul liric „traversează străzi ca pe niște artere de sânge”, mișcarea fiind vitalizantă și totodată menținând în viață existența socialului (orașului), care este pulsant în sine prin oamenii care îl populează, totodată acest loc este unul vulnerabil, necontrolat: „o forță necunoscută ține mâna eroului fără voie deasupra apei care vuiește”, având consecințe nebănuite: „literele cărților aruncate pe jos răspândesc gândacii spre nord‑vest”, unde evenimentele oricând pot lua un curs neașteptat. Lumea pare redusă doar la perpetuarea speciei: „s‑a făcut totul pentru supraviețuirea speciei”, poemele articulează o viziune distopică și chiar dezumanizantă asupra lumii: „soarele arată ca o găoază prin rigole curge mercur, nu e un vis, chiar e mercur”, apoi sunt injectate secvențe ale rutinei (repetitive) și confortului domestic, eroul liric evadând în lumea intelectuală oferită de lectură: „acasă te așteaptă cărțile: cartea din dormitor, carte de citit din sufragerie, cartea de citit din WC. Deschizi cartea de citit de pe măsuța din sufragerie, știi că le‑ai văzut pe toate, așa că începi să citești și te lași prin ea, dispari”.
Cartea redă o atmosferă de căutare într‑un mediu confuz, încercare de a găsi o perspectivă lipsită de prejudecăți, efortul de a (re)cunoaște emoția într‑o realitate incomprehensibilă, confruntare cu aspecte ale realității care pot fi dificil de înțeles sau acceptat: „am căutat prin frunzișul de toamnă o pereche de ochelari care nici măcar nu erau ai mei. Am căutat degetele fiicei de conțopist pe sub culoarea albă a cearșafului. Am căutat o cârpă ca să‑mi șterg lacrimile ocazionale, iar poza unui trandafir albastru s‑a opus tocmai atunci privirii mele” – fiind poate, mai degrabă, o necesitate a acceptării personale. Iminența transformării este des lansată și apoi întreruptă subit, ca să fie reluată în poemul ce oferă și titlul volumului. Aici protagonistul se confruntă cu „privirea‑păianjen a unei femei”, acesta fiind un moment de introspecție și totodată de respingere, teamă: „oroarea o pătrunde”, dar perceput ca un moment de transformare: „dar poate fi și a unei persoane străine care intrând va îmbogăți spațiul și va declanșa în sfârșit povestea”.
Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille este un volum ce oferă cititorilor o experiență de lectură care îi provoacă să privească lumea din diverse perspective.
