Doamne, câte gânduri mi‑ai așternut în
cale!
Le‑am lăsat cu promisiunea de a reveni,
de a le crește și a le înavuți.
Le‑am promis că le voi prinde aripi,
dar…
Multe, foarte multe s‑au dezamăgit tot
așteptându‑mă. Cele mai devotate și
naive mă tot așteaptă cu răbdare și
încredere că, poate, într‑o zi mă voi
întoarce
și le voi înfia.
Stau la poarta Orfelinatului destinat lor,
gândurilor mele…
Bate!
S‑ar putea să ţi se deschidă și astfel să scăpi de orice îndoială.
Vei păși fără să te sprijini de altcineva sau de ceva din afara ta.
S‑ar putea produce o ireversibilă plecare, tu fiind firul de nisip luat de ape.
E mult prea simplu, dar nespus de greu să poți lăsa totul și…
Să bați, îndemnat de gândul că vei intra, dacă ți se va deschide.
Posibil să te transferi într‑o altă sferă, la o staţie unde veșnicia așteaptă tramvaiul. Primul?! Ci, poate, ultimul…
De‑ai avea puteri a înţelege cum se perindă toate – și bune, și rele –, ai bate împăcat și fără teamă la ușa Necunoscutului…
Fiecare cu povestea sa –
mai veselă, mai tristă. Mai tăinuită sau în văzul lumii.
Poveștile personale sunt urzite și depănate tot de noi. Doar că din clipa când ne facem dispăruţi pentru ochiul lumii care vede, pânza încetează a se ţese. Se încheie povestea! Și se destramă urzeala…
Ce rămâne sunt parimii trăite sau țesute de cineva, apoi destrămate, risipite, îndepărtate de născătorul lor. Acesta, de‑ar fi să le audă, s‑ar cruci și ar jura că nu‑i aparţin…
Poveștile care rămân în urma‑ne sunt și nu mai sunt ale noastre. Asemeni râurilor mici, care, din clipa contopirii cu apele marelui fluviu în care se revarsă, nu‑și mai aparţin. Niciun afluent nu renaște din râul căruia se dăruiește!
Geamul
Exteriorul e aparență! În realitatea cea materială e altfel: închiriezi o încăpere imensă cu geamuri la care trebuie să te înalţi pentru a‑ți satisface curiozitatea. Să privești în afară (de fapt, înăuntru).
Puţini ajung a contempla lumea prin acest geam! Acești puţini rămân frapaţi de ceea ce văd dincolo. Cei mai mulți orbesc și amuțesc. Astfel că nimeni nu e în stare a povesti ce‑i vede ochiul. Majoritatea celor puţini rămân cu privirea lipită de sticla impenetrabilă. Dacă, totuși, unii (unicii!) descoperă o fisură și se aruncă în afară cu tot cu ochi și gură, nu se știe ce li se întâmplă, căci se duc după ei și cuvintele, precum o trenă.
Oricum, toți acei care se ridică până la geam, foarte curând, se desprind în tăcere de ceilalţi. Se distanțează, se depărtează, micșorându‑se în ochii lărgiți de uimire, dar și de zaviste înspăimântată a celor rămași. Fie că n‑au putut, n‑au cutezat, fie că nu și‑au dorit să afle ce o fi dincolo de acel geam…
Pentru dragoste, cică,
se luptă. Mai întâi cu sine.
Se spune că în tinereţe toate armele sunt încărcate, doar că nu toți știu cum se trage, încotro se ochește. Sunt lipsiți de talent și iscusință. Astfel, majoritatea trișează sau trimit gloanțele în gol.
Mai târziu, când poate fi prea târziu, se zice că aproape toți capătă abilitatea de a vedea și realizează spre unde era bine să „ochească”. Armele însă, din varii motive, nu mai trag: au ruginit sau fuseseră destinate unei singure folosinţe.
Așteptam
să se sature de mers. Erau doi porumbei cu fulare arămii bine conturate și potrivite în jurul gâtului. Ar fi dorit să rămână nevăzuţi. Eu însă voiam să‑mi ciugulească din palmă, să‑mi soarbă lacrima, așa cum se soarbe roua de pe firele de iarbă. Dar nu se întâmpla… După unduirea penelor și forma cozilor, ghicii care e ea, porumbiţa, și care este el, porumbelul. Ea se mișca tandră, cochetă, încrezătoare. El sălta mult mai apăsat și, observându‑mă, încercă să‑și protejeze perechea. Șchiopăta! Clătinându‑se ca un infirm (chiar nu avea un picior!), se uita atent în jur (la mine!), fiind mereu în gardă. Eu îi provocam spaima! În ochii rotunzi, pătrunzători (mici mărgelușe maronii), se reflecta teama de necunoscut… Eu eram monstrul! Zadarnic aș fi încercat să mă contopesc cu miracolul risipit în jur! Neîncrederea din privirile celor doi mi‑a dat de înțeles că ar fi bine să mă distanțez, să‑mi caut de drum. Să cedez! Eu? Ţopăind și sporovăind în legea lor, s‑au depărtat ei.
De ce, m‑am întrebat, toate ființele mai mici din preajma noastră, când ne observă, se închid în sine, se fac umile și ne cedează? Când oare (dar cu siguranță!) le‑am dezamăgit?
Venim într‑o lume care,
posibil, nu ne așteaptă, dar ne primește. Ca să ne simţim confortabil, pentru că, totuși, ne‑a acceptat, trebuie pe toate să le îmblânzim (până și așternutul ce pare a nu ne cunoaște…). Să acceptăm la rându‑ne Lumea, așa cum e!
Ulterior purtăm lumea în noi (cu noi!) – cea care a fost și care va fi. Dovadă ne sunt visele: cele (ne)împlinite, sechestrate în ospiciul nopții, unde intendent este inconștientul. Dar și prin ele trăim mai multe vieţi. Grație subconștientului.
Visul fiind cinematograful nocturn la care venim și unde necunoscutul misterios din preajmă, pe care nu l‑am întâlnit niciodată, ne demonstrează imagini cu lume, cu noi și cu toate cele (majoritatea) ratate.
O fi (visele) avatarul reîncarnărilor succesive (?!)
Oricum, un miracol e plăcerea de a închide ochii (provizoriu) și a te lua după o umbrelă imaginară, încrezător în aripa de vânt care te‑ar înălţa și te‑ar aduce în brațele visului tău… Unde, doar crezându‑i minunii, zbori. E clipa fulminantă și irepetabilă! Visul, imaterial cum e, este incomensurabil și etern.
O fi spiritul eliberat, desprins de suplicii și privaţiuni, căci astfel omul e ajutat să treacă liber printre spaţii, fără a simți durere, încătușare sau părere de rău…
Visul este veșnicia din noi. Nu are limite și e atemporal. Numai că el ne alege, nu‑l alegem noi!
Visul e mai adânc decât fiinţa care l‑a visat.
Rostit/povestit, devine un avorton.
Plăpândă, mică,
abandonată la o răscruce de drum, se ia după mine. Mi‑e milă s‑o las, dar nici s‑o iau cu mine n‑aș putea. S‑o duc la un azil nu mă îndur. Dar nici în casa mea nu are loc. Și dacă i‑aș găsi, s‑ar simți stingheră…
Mă mir cu câtă indiferenţă, fără să le pese, unii se uită la cea care se ţine scai de ei. Oare n‑o văd?
N‑o fi având nevoie de compania ei…
Mie de ce mi‑ar păsa?!
Doar pentru că simt, o recunosc, știu cine e…
Copilăria!
Toate
au o cauză și toate se întâmplă pentru a ne învăţa (și dezvăța). Deși din lecţii alegem la testare convingeri modificate de închipuirea noastră frustrată și egoistă…
Toate însă au un deznodământ. Doar că îl afli abia când pornești să derulezi evenimentele și să le proiectezi fără a retușa ceva, trecând pelicula prin fața conștiinţei.
Oricum, toate pot depinde de tine… Relativ. Parțial. Înșelător. Aparent…
Dacă mizezi pe ascultare, cumpătare, îngăduinţă, precauţie și, mai ales, răbdare și încredere.
Apelând la semnalele intuiţiei, oracol care descifrează cauza și dictează deznodământul…
Nu‑ţi intră cioburi în călcâie!
În viaţa de toate zilele
există fiinţe care mereu ne caută. Insistent. Aparent, acestea/aceștia ne sunt (ni se par!) inutili(e) și le răspundem cu indiferenţă. Ne deranjează persistenţa lor, ne supără, ne tulbură. Ne bulversează și afecțiunea lor.
Dar, atunci când își retrag din orbita intereselor noastre atenţia lor exagerată și, s‑ar părea, uităm de existenţa lor, se întâmplă un lucru ciudat – începem a simţi că ne lipsesc.
Îi așteptăm și, adânc în ființă, ne încolțește jena și părerea de rău pentru gesturile noastre apatice și, îndeosebi, regretul că nu i‑am tratat cu mai multă afecţiune, că nu le‑am răsplătit fidelitatea… Că nu am crezut în dorul lor de noi.
Ei, posibil (dar cu siguranță!) sunt/ au fost să ne fie trimișii care se gândesc (gândeau!) la noi și, în felul lor, încearcă (încercau) să ne protejeze, să compenseze frustrările.
Ne sunt (ne‑au fost!) un fel de îngeri arătați!
Dar nu i‑am văzut și nu‑i vedem…
În jurul nostru
bântuie opinia, ca un corb care așteaptă ospăţul.
Mereu e ea și noi. Noi și ea.
Noi credem ceva despre ea. Ea – altceva despre noi.
Și, oricât de tare ne‑am strădui, nu reușim să ajungem la o convenţie.
Nicicând nu vom fi în stare să stăpânim ori să respingem părerea lumii; nici ea nu va putea niciodată să obțină acordul nostru final.
Opiniile sunt hienele care ne sfâșie, când se pare că mergem singuri prin deșertul plin al lumii.
Sunt un soi de oameni
care par a fi ai tuturor, dar sunt ai nimănui. Sunt copiii lumii care se simt bine oriunde, dar nu‑și află locul nicăieri. Pretutindeni fiind provizoriu, dar fără a se ști până când. N‑au rădăcini, deși rămân devotaţi locului și neamului care i‑a primit.
Asemenea fiinţe nu pot fi prea mult timp statornice, chiar dacă a trăda nu e în firea lor, nu sunt în stare. Pot ajunge sus, dar cu aceeași repeziciune coboară sau alunecă. Miraculos pot îmbogăţi și fulgerător pot pierde totul. Pot face daruri celor apropiaţi, fără a pune preţ pe gestul larg pe care‑l fac și fără a aștepta ceva în schimb… Pot umbla în veșminte strălucitoare, dar și îmbrăcați în haine fără nasturi sau cârpite. Sunt plini de tot atâta entuziasm câtă tristeţe. Acești „frumoși nebuni” ai lumii te pot amuza, dar te pot și durea în aceeași măsură – prin vorbe sau gesturi nechibzuite. Te poţi simţi minunat lângă ei, dar te pot plictisi cu debordanta lor pasiune. Ei pot să râdă și să plângă cu aceeași profunzime și simţire.
Îi aștepţi, apoi te rogi să te lase în plata Domnului.
Sunt atât de ciudaţi acest soi de oameni! Seamănă cu toţi și cu nimeni. De multe ori fără casă, fără căpătâi…
Nimeni nu‑i ia în serios. Majoritatea îi consideră căzuţi din lună, deși fiecare are în el ceva din aceste ciudate creaturi arhetipale…
Sunt precum ar fi ai tuturora și ai nimănui! Și dispar din peisaj precum au apărut.