Aș vrea să pot spune lucruri despre poezia lui Mihai Ignat. Obiective. Lucruri care aparțin poeziei, care nu‑s ale mele și nu derivă din proiecțiile mele, din capacitatea mea de înțelegere. Și totuși, nu știu dacă asta ar fi cel mai grăitor. Mai grăitor decât impactul produs asupra‑mi. Or, impactul ar putea fi și el o chestiune de discutat. Însă, fără a avea ca scop delimitarea strictă și clară a „ceea ce‑i al meu” de „ceea ce‑i al poeziei lui Mihai Ignat”, pot înfățișa, măcar parțial, noutatea, uimirea, exaltarea și wow‑ul trăit în urma relaționării cu fenomenul Lumina.
Orice enunț ar putea fi un motto, un soi de citat reprezentativ pe care mi l‑aș pune pe Facebook ori mi l‑aș tatua pe mâna stângă, de exemplu, pe acesta: „Din nou, ca la 17 ani, după un clipit, nu mai înțeleg lumea” (p. 5).
Poezia lui Mihai Ignat mi s‑a descoperit abundentă. Poetul poate spune despre orice. El vede și vederii lui nu i se opun orizonturi. El poate vedea miezul lucrurilor și‑l poate străpunge cu vederea pentru a ajunge la celălalt capăt și‑a încheia, astfel, procesul cunoașterii.
Abundentă e poezia lui. Un fel de univers în care, fără a se urmări definirea lucrurilor, adică fără a se vorbi despre esențe și diferențe propriu‑zis, se fac comparații ingenioase și filozofice care oferă un material de preluat în regândirea celor ce ființează. Astfel, la el marea este un sertar (p. 60).
Abundentă. Nici gram de sărăcie, de forțare, de îndoială. O lume în care aluneci ca în filmul lui Nolan, cu DiCaprio – Inception. E atât de bun. Atât de conștient de forța sa creatoare. Și te lași condus în această lume a lui și devii un mirat (căscat) ce‑ajunge să se întrebe: și așa se putea de făcut?
Mihai Ignat a ridicat structuri pe rămășițele înțelegerii mele a ceea ce poate fi poezia, cum poate fi ea făcută: „tabloul rămîne pe perete prin forța privirii” (p. 64) ori „o scrisoare care vine spre tine ca un glonț” (p. 61).
Mi se descoperă a fi un poet atât de complex, prin capacitatea de‑a fi sensibil, jucăuș, erotic, profund, trist, inteligent, păstrându‑și complexitatea indiferent de circumstanțe, indiferent de interacțiune, că‑i vorba de societate, că‑i vorba de femei.
Sensibil: „[…] se ghemuiește în urma de cearceaf a trupului ei și, deși ea se află la o zi depărtare (dar nu o noapte), încă îi simte parfumul pielii” (p. 66) ori „Mă adap din apa netedă a pielii tale. Știi, clipa cînd îți părăseam, temporar, corpul era clipa când începeam să aștept clipa întoarcerii acolo” (p. 69), ori „Tu, care ești răgazul dintre mine și frig” (p. 69).
Erotic: „Degetele, din nou e vorba despre degete, devin semne de carte între pagini de carne” (p. 45).
Profund: „Tot ce‑i invizibil trebuie bandajat ca să capete formă” (p. 54) ori „Știe că moartea poate face într‑un an cît viața în zeci” (p. 53).
Femeia: „Cînd o femeie pleacă, pot apărea șocuri. Traumatisme. Paralizii. Orbiri. Căderi nervoase. Depresii.” (p. 20) ori „Fundul ei perfect este oglinda zeilor” (p. 54).
În Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille ai putea să descoperi multe, în măsura potenței tale. Ea spune multe, prin forma sa. Iar conținutul te provoacă spre‑o înțelegere de sine, înțelegându‑l.
