În Miresele lui Sigmund (Editura Vinea, 2022), Henrieta Mihaela Artimon construiește un univers al corporalității incisive, neiertătoare, un univers dezvoltat printr‑o plajă largă de ipostaze și ipostazieri, deopotrivă ale sinelui și ale altora. Avem în față un volum cu predilecție clară înspre sondarea dimensiunii psihice, pe care o explorează fără excese (auto)biografice și fără nesiguranțe sau elipse discursive, ci ferm, uneori ironic, cu hotărârea unui om care cunoaște și locurile comune, și dedesubturile acestui spațiu când poetic, când sub un camuflaj conceptual.
Din punct de vedere compozițional, volumul se împarte în patru secțiuni: sex and the city, berggasse 19, dragostea și frica dragostei și după‑amieze cu bertha. Din fiecare dintre aceste cicluri iradiază aceleași teme, cea a corporalității, a dragostei fără măsură, a prieteniei emulatoare, a feminității, a spațiilor sigure și a celor mai puțin sigure în care se trăiește, se scrie, se duce viața la capăt: „o colecție de pantofi/ un corp eviscerat, atât de frumos/ întins pe canapea/ o cină între prietene/ o harpă transparentă din coastele lor/ din coastele tale, îmbrățișate, răsucite, învinețite”.
În prima secțiune observăm o voce resemnată, care se pliază pe fiecare ipostază pe care o descrie. O voce echilibrată, în același timp, care trece de la descrieri care ar putea cu ușurință să lipsească la transformarea unor adevăruri de ordin psihologic în materie primă pentru o poezie cu semnificații multiple: „tatăl meu, sigmund, se însoară azi/ cu voi toate/ o să dăm o petrecere mare, nemaivăzută/ o să facem fotografii de familie, uriașe/ și o să umplem orașul cu ele/ soțul meu, sigmund/ se însoară azi cu voi toate/ și fericirea noastră se revarsă/ peste zidurile de apărare ale orașului”. Aceste trucuri poetice oferă forță expresivă nu doar acestui text, ci întregului ciclu, privit în ansamblul său. Chiar și așa, poeta preferă să nu meargă prea departe cu această bi‑dimensiune, a poeticității și a mentalului (privit, parcă, din perspectivă clinică), ci doar să insereze câteva idei care, deși cunoscute și asimilate în spațiul literar, mai pot încă să deschidă calea nu unui tip diferit de interpretare, dar unei perspective complete asupra textelor scrise.
În berggasse 19 există un contrast între hiper‑realul concret și un anumit suprarealism al tablourilor înfățișate. Imaginile se succed aidoma unor coșmaruri. Dimensiunea intertextuală se extinde, cuprinzând și imaginile unor Sylvia Plath sau Virginia Woolf. Poeta ține sub control tensiunea textelor, amplificând‑o din când în când prin unele versuri: „soarele a căzut în spatele orașului/ femei narcisiste au umplut străzile/ de mână cu copiii lor coș‑de‑gunoi/ iată, ființa aceasta măruntă/ care crește lângă tine, mamă/ umplându‑se de rușinea și de spaimele tale”. Printr‑o schemă descriptivă destul de percutantă în care ni se înfățișează cum „pe treptele de ciment spart ale gării orașului/ capete roșii de țigară luminează peronul”, Miresele lui Sigmund devine un periplu printr‑o serie de realități senzoriale, multifațetate, construite meticulos.
Dragostea și frica dragostei uniformizează toate ipostazele surprinse anterior și le așază în spatele aceleiași măști. Fragilitatea și forța, devierea de la ritmurile firești de funcționare, spargerea monotonului, explozia. Aici se delimitează și universul oniric al cărții. Firele poeziilor sunt întrețesute. Totul se petrece și se descrie simetric. Fiecare coșmar are un început și un sfârșit pe care cu greu le poți diferenția: „l‑am visat pe moreno adunând cioburile/ desprinzând rânjetele și țipetele direct de pe carne/ împăturind zâmbetele vechi ca pe niște prosoape/ ori ziare mirosind a plumb/ acum sunt altul, ai spus/ și te‑ai răsucit în oglindă”.
Ultimul ciclu, după‑amieze cu bertha, joacă un rol de sintetizare a expunerilor anterioare. Starea de agitație se estompează, iar lumina cade pe explorarea vulnerabilităților, a momentelor de tăcere, a spațiilor goale dintre cuvinte: „vocea te înhață de creier/ mâna ți se afundă în golul tot mai adânc dintre coaste/ numele tău este bertha?/ numele tău este bertha/ numele tău este bertha”. O stare de oboseală deplină pare a se așeza peste toate textele care urmează, lăsând loc pentru respirație și pentru contemplarea acestui univers abstract decupat și așezat în forma sa actuală.
Am putea vorbi despre volumul de poezie al Henrietei Artimona ca despre epicentrul unor confruntări interioare unde o știință și o conștiință a sensibilului conviețuiesc problematic, dar eficient.
