Drumul Taberei, noul Acheron

Gelu Diaconu este poet, prozator și, nu în ultimul rând, unul dintre jurnaliștii culturali destul de racordați la fluxul actualității literare, pe care o urmărește fie prin dinamica site‑ului propriu, O mie de semne, fie prin interviuri, opinii personale sau impresii de lectură, percutante și animate de spiritul prieteniei și al pasiunii pentru arta cuvântului.

Ca poet, în cele câteva cărți publicate se reîntoarce la copilărie, la adolescență sau la tinerețe, cele trei spații de rezonanță afectivă, cărora le iluminează atât fațetele ascunse, nostalgic‑nevralgice, acele intarsii crepusculare ale propriei biografii trecute sau prezente, cât și dimensiunile unei vieți domestice, care, prin toți porii ei, respiră o aparentă normalitate. În schimb, se resimte, în unele poeme, o tandrețe destul de încordată, străbătută de frici și de angoase, în pofida unor momente de seninătate și de liniște interioară. A doua dimensiune a poeziei sale o reprezintă relația cu orașul tentacular, București, locul său de origine, unde sentimentul însingurării și cel al disoluției identitare sunt, în permanență, ghidate de o sensibilitate monstruoasă, dar și de un simț enorm al realității ca malaxor citadin.

Gelu, în ultimele apariții poetice din volumul elegiile din drumul taberei (Editura Tracus Arte, 2023), practică o poezie de atmosferă, în care fondul intens elegiac transpare printr‑un discurs lucid, tăios confesiv, telegrafic uneori. Se manifestă virulent, pe alocuri, la adresa stării de fapt, una a crizei existențiale și a lipsei oricărui reper moral/identitar. O poezie care e lipsită de orice fard stilistic, mostre de expresivitate fiind, în schimb, prezente prin scurte secvențe metaforice, atent construite. O poezie menită să spună, într‑un mod tranșant, lucrurilor pe nume, printr‑un discurs amar, care nu reușește întotdeauna să echilibreze cele două talere: suspiciunea sau mâhnirea, aparținând balanței lucidității. Portretul poetului pare a fi desprins dintr‑un scurt text scris de Bacovia, care sună astfel: „Aici sunt eu./ Un solitar./ Ce‑a râs amar./ Și‑a plâns mereu./ Cu‑al meu aspect/ Făcea să mor./ Căci tuturor./ Păream suspect”.

Predomină, în majoritatea textelor, un discurs confesiv care dezvăluie rețelele și nervurile angoasei, neputințele care, parcă, atrofiază întregul univers existențial: „instanțe superioare au decis că lucrurile nu stau bine/ acum. și nu mai e timp pentru a le îndrepta. doar/ o dorință de eliberare din gălăgia cotidiană. suntem/ prizonierii frumuseților cre ne stau la îndemână/ orbi și surzi din naștere. ne înțelegem prin gesturi/ extreme, în timp ce răsăritul aduce alte tristeți” (1). Diagnosticul dezolant al întregii existențe ne este dezvăluit pe măsură ce lucrurile o iau razna, se anulează pe sine, iar sentimentul declinului pare a fi un Zeitgeist al cotidianului: „când toate clepsidrele lumii vor fi sparte de pereți/ cu gesturi nervoase & ultimative. ne vor rămâne/ spaimele și neliniștile de care nu vom scăpa” (1) sau „somnul e doar un exercițiu/ de supraviețuire. mintea îți spune că mai poți/ să faci câteva ture de teren în alergare ușoară/ cu ceața deasupra capului. dimineața, camera ta/ e un azil părăsit. fantomele fug înspăimântate de lumină” (3). Confesivitatea tranșantă e străbătută de vibrațiile unei lucidități care încapsulează o undă de sarcasm bine dozat, pătruns parcă de‑o seninătate rece: „e bine că te‑ai detașat. miza e pe adevăr & sinceritate./ dar cum să faci față în atâta indiferență?/ ești mereu aici. telefonul nu sună. oamenii nu apelează/ decât la terase și distracție. e o conspirație pentru a deveni/ străin & ciudat” (6).

Ambianța cotidiană nu reușește îndeajuns să camufleze trauma ale cărei pliuri se întrevăd destul de exasperant la marginile acestei lumi derizorii în ochii eternului muribund: „să nu mai vorbim despre depresii. și nici despre/ privitul în gol. e suficient soare în cameră./ copiii se ceartă afară. gălăgia pe care o fac/ e o dovadă că viața e pusă sub semnul întrebării./ în eradicarea zâmbetelor camuflate de mâini/ nesigure. ce rost are să mai vorbim despre lucruri/ banale într‑o zi care va fi uitată?” (8).

Orașul este adaptat la dimensiunile unui imaginar traumatic, în care spleenul existențial este reversul dezolării dintotdeauna și de pretutindeni: „cu verdele cenușiu al grădinilor și cu păsările care/ în loc de orice altă preocupare zboară peste cartier./ poți să privești nestingherit apusurile întunecate/ ale zilelor pe care ei le văd luminoase” (11).

O (anti)odă este închinată celor triumfători și infailibili, a căror autoritate de neclintit revarsă efluvii întregi de aparentă înțelepciune sau exuberanță. În fond, asistăm la apariția unui bine suprem, a unei inocențe omnisciente care sperie, crispează și, în cele din urmă, îți anulează propria identitate și afectivitate: „ei merg triumfători doar pe mijlocul drumului/ și privesc rânjind la bietele ființe de pe margine./ ei sunt peste tot. acoperă lumina și aerul cu/ aripile lor frumos colorate. dacă îi lovești cu dalta/ din ei sar expresii pline de înțelepciune./ sunt infailibili/ noul se definește doar prin strălucirea literelor/ care li se scurg pe la colțurile gurilor rânjitoare/ și nemiloase” (12).

Drumul Taberei a devenit noul Acheron, râul infernal din vechime, numit și cel al suferinței. Poezia sau poetul capătă, astfel, rolul luntrașului Caron care ne poartă printr‑o serie de momente biografice, în alb‑negru cele mai multe, în care predomină o geografie a angoasei carcerale pentru simțuri și pentru orice trăire.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

ARTICOLE RECENTE

CELE MAI POPULARE ARTICOLE

Articole recomandate

Noutăți
Angelina Popovici

Sărbătorind feminitatea

În grădinile pictoriței Victoria Cozmolici, femeia e și sămânță, și floare, și rod totodată. Gata pentru alte înfloririi, prin viața ce-o perpetuează. Siluete, rotunjimi îmbietoare,

Noutăți
Vitalie Vovc

Ci să nu vă ghiftuiţi!

Există o categorie de filme (mai că am putea să le rezervăm un gen cinematografic aparte) care tratează despre arta culinară. Nu ar trebui să

Noutăți
Valerian Sava

Mono‑dialoguri filmo‑critice (85)

Incongruențe revigorante în plină caniculă: Memento 1918 (Adrian Popovici) & Carbon (Ion Borș) Dacă proiecțiile răzlețe cu Memento 1918 de Adrian Popovici – film anunțat

Noutăți
Anda Vahnovan

Omul acvariu sau rusul cel bun

Despre Ivan Pilchin, personajul și omul, autorul culegerii de poezii Omul acvariu, am citit la soția sa, Maria, în unul dintre poemele postate pe rețea,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *