Alexander nu este sigur că dacă ar fi ales să rămână în țara de origine, ar fi avut ocazia să țină azi în mână o carte în italiană, una din cele patru limbi pe care le vorbește fluent. Nu el a decis să emigreze, ci părinții săi, alegând Brescia, un oraș industrial și ideal pentru găsirea unui loc de muncă decent. Astfel, Alexander, la vârsta de aproape 18 ani, în baza reîntregirii familiei, părăsește orașul natal, Florești, și se stabilește la Brescia. Ajungând în Italia, nu se grăbește să-și caute de muncă, ci hotărăște să facă studii. Termină Liceul de contabilitate cu succes și se înscrie la Facultatea de Economie și Comerț a Universității din Brescia. Zilele îi sunt pline: lucrează, studiază actoria, scrie poezii, produce scurtmetraje, compune scenarii pe care le montează, joacă unele roluri. Ar părea să fie împlinit și mulțumit, dar, în urma mai multor discuții cu el, făcând un „sondaj” de opinii, pătrunzându-i astfel în „adâncul” sufletului, am perceput o neliniște subtilă care îl frământa din primele clipe de sosire în Italia. Nu gândul la studii îl bântuia, altceva mai profund și mai intim. Era poezia care clocotea în el și încerca să se elibereze, rupând malurile, ca să iasă la suprafață, să erupă. Iar atunci când așternea versurile pe foaie sau le fixa în memoria telefonului, tensiunea lăuntrică îi dispărea. Timp de unsprezece ani, „șchiopătând” la început printre cuvintele limbii italiene, mereu scria, până într-o zi, când a decis să-și trimită creațiile la o editură. Așteptarea unui răspuns a fost istovitoare. Și când crezu că nu mai are rost să aștepte, și-a zis că nu va mai scrie poezie tot restul vieții, pur și simplu va „semăna” simțire poetică în tot ce va face. Iată că tocmai în acele momen- te îndoielnice, veni răspunsul de la editură cu verdictul: „manuscrisul este acceptat pentru editare”! Astfel, apăru primul volum de po- ezie semnat de Alexander Galbur Immobile & Imortale. Cartea s-a bucurat de apreciere și este la a doua ediție, volumul triplându-se, având peste 400 de pagini, a apărut, recent, la editura Another Coffee Stories.
Îi răsfoiesc poeziile, încercând imaginar să merg pe străzile și aleile care l-au inspirat pe autor înainte de a scrie fiecare vers. Involuntar, zăresc o lacrimă impertinentă, timidă și tăcută, modestă și sinceră. Recitesc cu mai multă prudență și-mi dau seama că un tânăr ca Alexander nu poate plânge cu lacrimi false, el le cheamă, le strigă și ele emerg împreună cu cuvintele, iar revărsate în rime dau forța sensului poetic. Poezia lui apare la orizont nobilă și profundă, puternică și nouă, mișcătoare și echilibrată. Uneori, poezia lui Alexander apare aureolată de stilul eminescian: „Ne-am regăsit într-o mulțime/ Toți diferiți, toți nebuni/ Ce rămâne și ce zboară”? Trovati (Regăsit)
Alteori, poeziile lui apar personalizate și intime, dar în același timp „corale”, precum e în poezia Zidul Berlinului:
„De zidul Berlinului mă apropii
Sacrificându-mi trupul.
Nu pot să gândesc,
Nici timp nu-mi ajunge pentru a-mi aminti
Ce-am făcut, ce-aș fi voit să fac…
Când nu ai certitudinea jurământului,
Nu ai luptat pentru sine,
Precum lupt și acum fără sens, Dar cred libertății interzise.
Să mor rănit… nu doresc!
Asemeni unui ticălos oarecare, trădat.
Privesc la cerul palid.
Alături de mine un camarad, e și el rănit.
Aș vrea să-l ajut, dar nu pot.
Aș vrea să plâng, dar nu izbutesc.
Peste puțin, peste foarte puțin timp,
Voi cădea alături de el
Și va fi să rămână încă un os Să se descompună…
Mâna mea tremură pe trăgaci,
Inima-mi bate cu putere,
Precum ar bate cineva în ușă,
Cineva care mă va ucide.
O simt cu ochii,
Privire fixată în depărtare
Prin fum, prin noroi și urlet.
Sânge peste tot, miros de moarte, Carne și corbi…
Nu m-aș fi așteptat,
Nu mi-aș fi închipuit vreodată să omor
Pentru o nimica toată, să mor împușcând.
Am prea puțin timp pentru a crede în Dumnezeu,
Căci tot acest timp, acel care e Dumnezeu nu vede ce văd eu.
Mai respir, deci nu sunt încă mort,
Aș vrea să adun toată această lumină în mine,
S-o iau cu mine, ca pe însăși viața mea
De care mă simt abandonat.
Îmi este furată… De ce?
Lăsați-mi lumina
Să ardă în corp,
Niciodată n-o stingeți contrar voinței.
Priviți-mă la trecut.
Peste puțin îi voi închide
Fără a clipi – ochii.
Nu plâng, aș vrea
Cascade de regrete.
Vântul pustiului mă înalță și mă poartă,
Simt acest vânt cum împinge spre moarte.
Nu mă ridic, nu urlu,
Mă simt un ticălos
Care trădează viața pentru cineva,
Care moare și el pentru altcineva,
Care trăiește.
Ce fac din viața mea?
La ce bun, la ce bun e războiul?
Ce am eu din asta?
Nu e mai bine să dezertez
Și astfel să nu pierd această suflare,
Iubire de viață
În care eu nu mai am loc..
(Traducere de Claudia Partole)
Sunt versurile care îl caracterizează poate cel mai mult. De fapt, Alexander este un tânăr al generației sale; generație care s-a format după căderea zidului din Berlin și după prăbușirea imperiului sovietic. Este „armata” de tineri care s-a născut în timpul luptelor pentru libertatea de exprimare, pentru libertatea de a călători și a cunoaște lumea de dincolo de sârma ghimpată.
Creația lui Alexander Galbur este în mare parte caracterizată de mesaje cu același titlu Poezia. Acest miracol numit poezie, îi este ca o iubită adorabilă, ca un camarad de viață, ca o amică și, în același timp, inamică. Însuși Alexandru recunoaște că versurile din ciclul Poezia au fost scrise dintr-o singură răsuflare: „A fost ca și cum aș fi plonjat și aș fi pășit în străfundurile mării, căutând ceva de nebănuit, intangibil, ca apoi să ies la suprafață…”. Bănuiesc că tânărul autor este într-o constantă căutare de sine în versuri „ponderabile”, care nu-s ușor de găsit, totodată intrigându-l și ademenindu-l, iar atunci când pune punct după ultimul cuvânt al versului se simte eliberat, lăsând poezia să-i zboare în spațiu și timp. E un adept
al poeziei subtile, semnificative, cu valențe inedite; el, poetul, alergând după aceasta ca un îndrăgostit, iar când o surprinde, parcă ar vrea să o sărute aievea, deși e imposibil să determini care dintre ei doi (poetul și Poezia) este mai dominant sau mai înrobit.
Metafora poeziei lui Alexander îți lasă emoții incomparabile, te îndeamnă să cauți poezie în totul care ne înconjoară, chiar și acolo unde acest „tot” e lugubru și tenebros (în cimitire, pe morminte, în sicrie și catacombe). El caută scăpărare poetică și în ochii copiilor. E un poet curios și întruna cercetător, sapă în inima și sufletul propriu, dar și al altora, în spații îndepărtate, necunoscute, până găsește mesajul elocvent care înaripează, îngrijorează obținând cadența și ritmul unui cântec lent. E o poezie ce vibrează precum coardele unei viori gata să se rupă, însă rămân, totuși, extinse până la durere. Poetul navighează spre toate spațiile vieții: de la „corpuri imune”, la „nimic”, de la „splendoare”, la „depravare” și viceversa.
L-am întrebat pe Alexander cine l-a inspirat să ia condeiul și să scrie poezie, gen literar deloc simplu. Mi-a destăinuit: „Sunt îndrăgostit de felul de a-și crea poezia și romanele sale al lui Theodore Dreiser. I-am dedicat o poezie personajului drag, Carrie, din primul său roman „Sister Carrie”. Cred că el a fost și este îngerul meu păzitor și, inițial, a fost muza mea…”.
Citindu-i poemul „Scrisoare către Antonia” l-am întrebat din curiozitate cui îi este dedicată. „Antonia, mi-a spus Alexander, este o poetă milaneză pe care am descoperit-o acum câțiva ani. Cred că mi-a schimbat modul de a vedea și de a simți poezia, semnificația ei la toate timpurile: Ieri, Azi și Mâine”.
Alexander ține foarte mult la titlul cărții sale „Immobile & immortale”, precizând că poezia este „imobilă”, dar crede că, într-o zi, va ajunge a fi „nemuritoare”. Își dorește enorm să lase o amprentă proprie în poezie, așa cum au făcut atâția alți poeți. Să fie „ceva” care să reflecte viața cu toate aspectele ei. Ca poet, apreciază viața ca pe un dar frumos pe care îl are fiecare, poezia fiind o modalitate de exprimare a dragostei față de ea. La moment Alexander Galbur locuiește în Marea Britanie, unde continuă să scrie în italiană, să studieze și să facă teatru
