Îmi amintesc ultima zi a festivalului Art Fest Glodeni. Soarele îmi mângâia plăcut fața și toată energia oamenilor veseli, a artiștilor care cântau pe scenă, a zimbrilor care pășteau liniștiți, a copacilor înalți care îmi dădeau senzația că sunt în centrul lumii și a universului, că tot ce e cu adevărat important se întâmpla în Pădurea Domnească. Spre seară, a început să cadă o ploaie torențială. După ce am luat din ploaie tablourile și lucrările expuse de un prieten, ne-am oprit și noi sub o umbrelă imensă. Ploaia cădea de parcă s-a spart cerul și stropii reci ajungeau până la noi, iar Marilenei începuse să-i fie frig și tremura, așa că i-am dat jacheta mea. Ploaia mă liniștea și o priveam hipnotizat. Marilena, însă, se cam plictisea și îmi punea o mulțime de întrebări. Când m-a întrebat dacă mai există dinozauri, i-am răspuns că nu mai există demult, că au dispărut după ce pământul a fost lovit de un asteroid imens, ea însă s-a gândit un pic și mi-a zis că totuși trebuie să mai existe unul sau doi. Continuam să respir aerul proaspăt, să privesc și să ascult ploaia care părea că nu se mai termină, chiar dacă afară deja se făcea întuneric și nouă ne era foame. Vorbeam cu Aurelian, un poet venit de la București ca să participe la tabăra de poezie, despre diferențele dintre românii de la București și cei de aici. Concluzia era că românul oriunde nu s-ar afla, se plânge mult, se plânge de tot și de toate și o face cu o voluptate proprie numai lui.
Într-adevăr, ne plângem de dimineață până seara încât nu mai avem timp să observăm lucrurile frumoase care se fac în jur, nu mai avem timp să privim ploaia, să contemplăm, să ne bucurăm ca niște copii de un cântec, să dansăm, să citim sau să scriem o poezie. Îmi aduc aminte că ploua în continuare și toată lumea de sub umbrelă se relaxase deja, nimeni nu mai aștepta să se termine ploaia, nimeni nu se mai grăbea nicăieri, toți povesteau câte ceva, râdeau, trăiau. Mama mă sunase și m-a întrebat când vin acasă, apoi a auzit ploaia și îmi spuse tristă că la noi nu plouă, că e secetă în toată țara.
Maria ne-a rugat pe toți să scriem și să-i trimitem cîteva impresii despre cum am petrecut timpul la festival. În acel moment, sub umbrelă, sunt sigur că nimeni n-ar fi putut scrie nici un rând, atât de absorbiți eram, atât de intens trăiam momentul încât până și poeziile pe care le-am scris în acele zile, erau dinamice, erau poeme care pulsau ca venele, în care se simțea mirosul pădurii, atmosfera vacanței, apa Prutului. Chiar și poemele triste erau scrise cu nerv și spirit de luptă, cu un optimism ascuns care arăta că nimic nu e imposibil și nimic nu ne poate înfrânge.
Ploaia s-a oprit și noi am ajuns la Chișinău. Iraidei îi era deja dor și a început să plângă. Când i-am șters lacrimile și am îmbrățișat-o, mi-am dat seama că amploarea acestui festival abia urmează s-o înțelegem. Următoarea săptămînă creierul meu procesa mai mereu momentele petrecute la Glodeni, îmi aminteam ceva și zâmbeam singur. Zâmbeam pentru că abia după o săptămână mi-am zis că un asemenea festival e imposibil să fi avut loc în Moldova. Și totuși el există din 2016, iar din 2021, au fost introduse și ateliere de creație a poeților. În primele zile, pictorii și poeții, firi boeme, erau un pic obosiți de programul foarte încărcat, dar felul extraordinar în care eram primiți în fiecare localitate, oamenii minunați pe care îi cunoșteam și care ne molipseau cu energia și entuziasmul lor, ca dovadă fiind cântecele pe care le scriam în localități și le cântam cu toții, și poeți, și pictori și localnici.
Când am citit poezie la Cuhnești, am avut o revelație, o mare bucurie și încântare să văd cum sute de oameni de la sat ascultă cu mare atenție poezie contemporană, o înțeleg, vibrează la ea, aplaudă și la sfârșit se apropie de poeți să le mulțumească. După o asemenea experiență, e greu să te mai plângi, vrei doar să spui cât mai tare că un așa neam merită să trăiască și să prospere, că încă nu totul e pierdut. Seara magică de la Cuhnești s-a încheiat cu toată lumea dansând pe muzica celei mai tari trupe din Moldova, Via Dacă, care au cântat live, au cântat nepământesc de frumos, iar eu aș putea să povestesc cu orele despre acest festival nemaipomenit de fain, însă spațiul meu e limitat aici, așa că închei mulțumindu-le oamenilor frumoși din satele Cobani, Viișoara, Cuhnești, Balatina și Camenca. Ne vedem la anul. Ne vedem la Art Fest Glodeni.
