Tatiana Grosu este o tânără poetă foarte promițătoare din Republica Moldova. Frecventează atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”, este membru al PoetryHub Moldova. A debutat în poezie în anul 2017, în antologia Supradoza de Dragoste, București, Muzeul Literaturii Române. Este co-autor al antologiei de poezie UNSPREZECE, cordonată de Dumitru Crudu, editura – Casa de Pariuri Literare, București, 2019. Co-autor al antologiei internaționale de poezie POESIA JOVEN INTERNACIONAL, coordonată de Mircea Dan Duța și Emilio Paz SPE SALVI, apărută în 2021, Peru. Publică poezii în mai multe reviste culturale. În 2022, a luat Premiul special pentru debut „B. P. Hașdeu”, pentru cartea Ce vedem noi când ne uităm unul la altul.
Această carte de debut a Tatianei Grosu a apărut la Casa de pariuri literare în 2021. Cartea are o construcție circulară, căci, în ultima parte, este reluat laitmotivul din prima parte a cărții. Este vorba de nevoia de a face o mărturisire foarte importantă persoanei iubite: „Am să-ți spun/ Data viitoare/ Când nu voi mai spera/ La nimic” (2.), găsim aceste rânduri în chiar a doua poezie din volum, ulterior, motivul „nevoii de a spune ceva” este prezent în mai toate poeziile din capitolul liminar al operei. Apoi, în ultimul capitol, revine la el: „și voiam atâtea să-ți spun…/ Mai bine o să-ți scriu/ Mâine/ Poimâne/ Niciodată.” (9 noiembrie). Deși ceea ce și-ar dori eul liric să povestească pare a fi destul de important, capital chiar, pentru un anume deznodământ, atunci când este la un pas de a o face, renunță. Ceva o impiedică să vorbească, situată într-un viitor ipotetic, eroina ocolește subiectul nutrit: „[…] îmi imaginez cum toți copiii mei/ se joacă/ în timp ce eu vă spun/ că iar s-a făcut dimineață” (3.), alteori, ca să tacă mărturisește că „bag în gură nisipul/ atât cât pot să-l sap cu pumnii/ atât ca să nu-ți spun nimic din ce-am vrut” (14.).
Volumul cuprinde 3 capitole îmbrățișate de un citat din Anne Sexton „E un animal înăuntrul meu, strângându-mă tare de inimă…”. Citat destul de reprezentativ pentru tot conținutul cărții dacă e să îl raportăm la frământarea continuă între a spune și a nu spune. Dorința de a se elibera de povara unui gând, a unui strigăt al durerii roade precum ghiarele unui animal. Ceea ce o împiedică, într-o oarecare măsură, să vorbească este frica, frica de a nu pierde persoana de alături, frica de singurătate. Ne dăm seama de acest lucru în cea de-a doua parte a cărții, care vine ca o ancoră pentru celelalte două, ca o Nota Bene. Este vorba de o serie de poezii care explică de unde vine frica de a rămâne singură: „când am văzut cum un tată își ținea grațios fetița în brațe/ Mi-am amintit de tatăl/ Pe care nu l-am avut,/ Acum aș fi vrut măcar o dată/ Să mă țină și el în brațe” (*). Fetița care a crescut fără de îmbrățișările tatălui caută o pereche de „brațe puternice” pentru siguranță, caută refugiu în iubire „dragostea miroase a transpirație și oboseală/ treptat se acutizează,/ ți-e frică/ până când realizezi că ai pierdut” (10.) și când realizează asta, își dorește să dispară, să se scurgă odată cu apa în canal: „îmi umplu cada cu apă/ mă las în jos/ să mă scurg” (10.). Eșecurile din viața personală, lipsa unui umăr solid bărbătesc alături o fac să se simtă cea mai păcătoasă: „îmi tot cer iertare în minte pentru toate păcatele […]/ Pentru că știu că nu m-am rugat destul” și pentru că nu are în brațele cui să se regăsească în momentele de rătăcire se îmbrățișează singură: „Mă strâng cu toată puterea/ Îmi mângâi tălpile/ și mă fac ghem” (12.). O dată vrea să se scurgă, altă dată vrea să se facă ghem, să se facă mică, mică de tot și să dispară, apoi vrea să ardă: „undeva s-a aprins o casă/ ce rău îmi pare că nu sunt acolo/ Focul nu iartă nimic” (*). Își dorește „să se întâmple ceva/ ca să nu-mi ies din minți” (19.). Această dorință de a evada este și ea foarte prezentă în carte: „să sparg toate oglinzile/ și să scap” (18.). Într-un final, înțelege că nu are unde să fugă, că rezolvarea stă în întâlnirile cu tata, de aceea îl roagă să mai vină: „am intrat și i-am spus tatei să mai vină la mine măcar o dată” (*), numai că l-a următoarea întâlnire, a învățat-o despre cum să accepte moartea unui părinte: „și se poticnea încercând să aleagă cuvintele potrivite/ explicându-mi de ce oamenii mor” (*). Volumul se încheie cu un poem care cheamă la iubire, eul liric conștientizează că ultima ei nădejde, ultima ei scăpare, este o iubire profundă, adevărată, una care să facă să zboare „zeci de mii de păpădii” (Acolo unde toți copiii mă țin de mână).
