În deplin acord cu ideea unei misiuni existențiale exprimate chiar prin sintagma-titlu, cartea lui Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, recompune piesele biografiei marelui poet șaizecist în lumina crepusculară, melancolică a privirii înapoi, lucide și mature, însuflețite de un sentiment acut al ireparabilului, al unei stări de lucruri pecetluite. Preferând biografiei clasice, liniare o recapitulare mozaicată, construită cu o intuiție și o empatie care dau impresia de confesiune ,,prinsă” în discursul unui narator intrat tiptil, cu dibăcie și bun-simț în ,,fluxul conștiinței” personajului său, autorul mizează pe forța detaliului de a da sens întregului. Un pariu câștigător, fiindcă nuanțele fac totul. În literatură, ca și în viață. Factologia, întâmplările-bornă ale ființei personajului trec prin fața ochilor noștri chemate de memoria lui și dobândesc o relevanță suplimentară, raportate de fiecare dată la perspectiva morții. Survolate de la altitudinea acestui moment critic, evenimentele din trecut, de la copilărie, trecând prin adolescență și tinerețe, până la maturitatea deplină și decrepitudinea aferentă (însă nu în ordine cronologică) își dezvăluie sinapse neștiute, dobândesc sensuri noi, se ,,iluminează” și își descoperă inclusiv valențe instructive, pe care memoria acestui Nichita vesperal le stoarce avid ca pe niște simulări de cutremur care să-l pregătească pentru calamitatea ultimă.
Să-l pregătească, nu să-l salveze, fiindcă acest sentiment că zarurile au fost aruncate este atât de persistent încât orice efort de a contracara este suspendat sistematic, cu o voință neabătută: „Nu mă mai pot întoarce din drum, i-a spus. E drumul meu.”. Bogdan Crețu evocă un Nichita pentru care conștiința destinului și înregistrarea lucidă ca un seismograf a tuturor căderilor sale îl feresc de șocuri.
,,Știa asta. De mult o știe” este o frază recurentă, ca un refren, ca un laitmotiv. Dar acest om pe pragul morții, ,,nevoit să-și imagineze trecutul” fiindcă ,,nu mai are nici o legătură cu timpul”, ajuns la o percepție atât de fină a propriei corporalități, comparabilă poate doar cu cea din scrierile lui Blecher, acest ,,ultim Nichita”, nu e un fatalist, nici un spirit confiscat de semnalele trupului și de obsesia escatologiei. Pentru el, moartea nu este numai acel punct terminus, ci o lege a creației autentice: ,,Boala profesională a poetului este moartea de sine însuși. El se lasă ucis de viața pe care trebuie să o ducă, pentru a-și putea scrie poezia”. Forța portretului astfel conturat aici stă, în această credință romantică a poetului în imaginea Poeziei ca sacrificiu, o imagine mitică a operei ca jertfă care astăzi ni se pare foarte îndepărtată, pe care o admirăm, dar despre care știm numaidecât că ține de altă vârstă a literaturii, a culturii și a societății.
Parcursul descris este, în fond, un ,,sfârșit continuu”, ca să preluăm sintagma lui Ion Caraion din consistenta sa monografie despre Bacovia. ,,Cazul Nichita” are, însă, atât față de vizionarismul corporalității blecheriene, cât și față de instalarea bacoviană deplină în entropia universală și individuală, specificul său. La Nichita, există de fiecare dată un sens în lumea care îl înconjoară, el nu poartă cu nonșalanță și cu pasivitate ,,masca de mort”, ca poetul Plumbului. Deși medical, clinic a depus armele, personajul lui Bogdan Crețu nu se abandonează unei erodări tipice, se sustrage statutului de bolnav, pe care îl înlocuiește cu acela de ,,soldat“. Percepându-și ca pe o misiune epuizarea fizică (,,Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Risipă. Altfel nu e poezie”), ,,poetul-soldat“ răpește morții caracterul ei aneantizant, acaparator și umilitor. Pentru acest zeu al poeziei, maestru al tinerilor emuli care îi călcau pragul pentru a obține râvnita validare, un fel de intrare ad-hoc, instantă în canon (,,Cel de Al Patrulea Poet Tânăr este paralizat. Simte cum se transformă în Singurul Dramaturg al Generației Sale”), tribulațiile dezgustătoare ale fiziologicului sunt, cum se și spune într-un loc, o ,,anexă”. Poetul suav, evanescent și efeminat în tinerețe (,,Era suav. Parcă nu-l atingea nimic. […] Dar, mai ales, parcă nu avea trup. Sau cel puțin nu și-l conștientiza”) își menține până la capăt acest frumos orgoliu al dominării trupului (,,E o absență. E o despărțire de trup. El e un om fără trup.”) prin disciplina minții, prin plăcerea poeziei (,,Singura secreție pură a trupului e cuvântul” – ascultă poemele tinerilor autori, recită ceremonios la rându-i), prin generozitate (,,Era modul lui de a-și dărui viața celorlalți. Doar așa mai putea trăi, îi zisese”), dar mai ales prin iubire, un sentiment incompatibil cu ideea de moarte: ,,Ce fericire totuși: să mori îndrăgostit. Și ce contradicție: să iubești și totuși să mori”. Povestea lui Nichita, așa cum o construiește Bogdan Crețu, este, pe de o parte, a unei individualități, cu histrionismul său, cu felul unic, spectaculos de a dărui poeme, stilouri și monede, iar pe de altă parte ilustrează un parcurs paradigmatic, exemplar. Fixează o efigie inconfundabilă, a Poetului în sens aproape mitic, dar oferă și o solicitantă ,,fișă a postului”, universal-valabilă și ne prezintă felul în care această lege a poeziei a fost asimilată și practicată de Nichita Stănescu până la absolutizarea valorii artei, până la transformarea ei în mod de viață și în mod de moarte. Cele mai multe din gesturile, convingerile și opțiunile sale pot figura într-o descrie- re-standard a condiției Poetului și Artistului dintotdeauna: reticent față de rutina casnică (,,Nu își imagina că ar fi putut căra o butelie până la etajul patru. Sau […] Nu, o asemenea viață nu e de el”), lipsit de spirit practic, fără apetență pentru concret și proprietate (,,Obiectele sunt ticăloase, de-asta nici nu le descrie în poezia lui. Obiectele umplu un spațiu și te iau prizonier”), ,,bolnav de poezie”, un om cu care ,,nu faci casă”, nestator- nic în dragoste, însă pătimaș („Era gelos. Bolnav de gelos”). Toate aceste trăsături din prototipul Scriitorului boem ar rămâne, însă, abstracte și livrești dacă nu le-am vedea trăite. Nu le-am crede. Le-am pune alături de citate despre poezie, multe extrase în scop didactic din reflecțiile numeroase pe care însuși poetul Necuvintelor le-a așternut prin eseurile din biografia poetului nu este ignorat. Cititorul poate parcurge pagini delectabile despre iubirile poetului, de la fulguranta căsnicie de studenție cu Magdalena, trecând apoi prin dragostea pentru Doina și Gabriela, până la iubirea-cortegiu, acea ,,însoțire pe ultimul drum” pe care i-o oferă Dora, Ea, așa cum apare în text, dăruindu-i o ,,vară indiană”, ca în interludiul lui John Galsworthy, The Indian Summer of a Forsyte. Nu putem să nu recunoaștem, însă, în textul cărții lui Bogdan Crețu, un ,,discurs îndrăgostit”, un Nichita personal, asimilat intim, și tocmai de aceea extrem de viu, de uman. Un Nichita care a ales să trăiască altfel, care se copilărește, care se teme, dar care crede în poezie și face din vocația sa un martiriu laic pe durata căruia i se oferă soluția ,,lepădării”, în momentele muchie (,,Domnu’ Nichita, în ritmul ăsta, să știți că n-o să apucați 100 de ani”), dar el alege să nu se cruțe (,,Și a ales. Cum a ieșit din spital, a ales. Care pe care. Nichita contra Stănescu Hristea Nichita”). Am consultat recent (iată efectele unei altfel de biografii bine scrise!) un volum publicat postum al lui Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, și am găsit printre diverse însemnări, versuri și eseuri o notă despre retrogradarea echipei sale favorite, Petrolul Ploiești. M-am gândit atunci că Nichita, emblemă a poetului boem, dedicat poeziei până la fanatism, este o vreme, până la acea ,,muchie”, dar chiar și după ea, ,,la un punct de baraj”, cum și jurnalele sale. Dar pe acest Nichita îl credem, fiindcă le-a dus din teorie în practică. Le-a scos din chenarele citatelor ,,drăguțe” și le-a transformat în probe de provocare a limitelor.
Nichita. Poetul ca și soldatul este o carte extrem de generoasă. E și motivul pentru care deja se vede nu doar cât este de citită, ci și cât e de iubită, de la elevi și studenți până la reputați profesori și critici literari. Portretul pe care îl evocă nu supralicitează, dar nici nu contrazice tendința comună de a-l mitiza pe Nichita printr-un procedeu (efect al clasicizării, dar nu numai atât) comparabil, am putea spune, cu exercițiul sorescian din Trebuiau să poarte un nume. Nimic esențial spun entuziast și mobilizator suporterii despre echipa lor care e atât de aproape să se ,,salveze”. Tot astfel și poetul: e la un pas de un trai ,,călduț”, confortabil, uzual, dar alege de fiecare dată drumul celălalt, incomod, riscant, în descendența emirului macedonskian și în tandem cu prințul vânător al lui Doinaș, înscriindu-se astfel într-o amplă tradiție a omului superior. Prin ambiția de a sfârși ca un soldat, dăruindu-se, cultivând prietenii literare și fiind o voce până în clipa de final, un mesager al unor realități profunde, Nichita fură morții ultimul cuvânt (,,Verde. Rece…”) și face posibilă o victorie de onoare, mai spectaculoasă decât orice salvare fizică
