Sylvestre Clancier este un poet francez născut la Limoges, pe 19 iunie 1946. Și‑a publicat foarte devreme primele poezii în reviste ca „Les Cahiers des Saisons” în Franța, „Il Caffè” în Italia și „Liberté” în Québec. Face parte din generația poeților de avangardă de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, participând la grupurile Textruction, Génération și TXT și deturnând, alături de poetul Alain Frontier, un număr triplu al revistei „Métamorphoses”, redenumind‑o „Métamorveuses”. A fost președinte al P.E.N. Club Français, membru al Comitetului Executiv al P.E.N. International și administrator la Societatea Oamenilor de Litere din Franța. A fost vicepreședinte al Federației Europene a Societăților de Autori. În prezent, este președinte de onoare al P.E.N. Club Français. Este membru al Academiei Mallarmé de 20 de ani, unde a ocupat funcția de secretar general, și din 2016 este președinte. De asemenea, este președinte la „Maison de Poésie” Fondation Emile Blémont.
Este membru al juriului pentru Premiile „Roger Caillois”, Marele Premiu al Criticii Literare și „Premiul Festivalului Internațional de Poezie din Montréal”. A înființat Marele Premiu Internațional de Poezie în limba franceză „Léopold Sédar Senghor”, acordat de „La Nouvelle Pléiade”, al cărei prim manifest l‑a semnat în 2005.
Este autorul a peste treizeci de cărți de poezie. A publicat, de asemenea, povestiri, eseuri și antologii. A realizat aproximativ cincizeci de cărți de artist sau ediții bibliofile în tiraj limitat și a co‑realizat două filme. A susținut prelegeri în universități din Franța și străinătate.
Participă la cele mai importante festivaluri internaționale de poezie, iar opera sa este prezentă în numeroase antologii de poezie franceză contemporană.
Versurile sale au fost traduse în mai multe limbi: albaneză, engleză, arabă, croată, spaniolă, greacă, ebraică, italiană, macedoneană, neerlandeză, portugheză, română, slovacă, slovenă, turcă etc.
I
Tu vii dintr‑o noapte în care te vei întoarce.
Ce vezi când deschizi ochii?
Oare vezi lumea din care omul lipsește?
Ce auzi între tăcere și cuvinte?
Oare auzi cum limbajul țese în tine un șuvoi de șoapte nemaiauzite?
Plimbarea, aceste plimbări te vor lăsa singur, pierdut între umbră și lumină?
II
În acest labirint rece pe care cuvântul l‑ar încălzi, rătăcești între pietre și beton într‑un moment nepotrivit.
Oare ai putea să‑ți strecori cuvintele între acești pereți, precum un râu se strecoară între malurile sale?
Veni‑va oare acel timp al apei, de dincolo, poate, care ar marca o cale accesibilă prin acest zid al Atlanticului –
un Micene modern – vestitor al dezastrelor ce vor urma?
III
Și te îndrepți în sfârșit spre noi lumini,
paznic al vieții pe care sângele nu‑l sperie odată ce moartea a fost anunțată.
Mâna ta s‑a sprijinit de zidul timpului străvechi, vântul, marea, nisipul
au spălat rana.
Și tu ai răspuns la prima întrebare.
IV
Există oare, în plinătatea amiezii, alte căi împotriva morții?
Exprimă‑ți furia, poete, schimbând limbajul!
Aprinde alte focuri, paznic al răsăritului, ca zorii să prindă viață!
Imaginează‑ți că tu devii peisajul însuși.
V
Căutarea ar putea acoperi fisura din care noi provenim?
Vei privi marea în față pentru a deschide noi locuințe?
unde cuvintele vor fi memorie vie,
unde viața va depăși moartea?
VI
Fractura este profundă, negrul s‑a instalat.
Ah, dacă iarba s‑ar putea cățăra, dintr‑odată, peste aceste trepte pe care tu nu îndrăznești să le înfrunți!
Ea te‑ar conduce la sursa primară,
la terasa unde poetul în sfârșit
n‑ar mai fi preocupat de rău,
acolo unde cuvintele sale s‑ar țese la umbrele invizibilului.
VII
Marea s‑a retras,
poetul a falimentat, greutatea corpurilor moarte l‑a frânt.
Frontieră fragilă și sfărâmată
natura și‑a revendicat toate drepturile
acolo unde omul înnebunit se prefăcea că l‑a uitat
Cetate devastată
unde cântecul poetului ar trebui să ne liniștească în privința rătăcirii umbrelor din trecut
VIII
Semnele și figurile unui limbaj inventat
pentru a ajunge în sfârșit la prima locuință,
aceea pe care poezia încă încearcă să o numească
și care s‑a construit în absența sa,
când omul încă nu era născut.
IX
Un pod de pietre acumulate pentru a trasa memoria.
Care este destinul nostru? Cine suntem noi?
De unde venim? Ce‑ar putea fi minunea?
Dacă nu extazul și uitarea!
X
De ce ar trebui să existe o cruce necesară?
De ce să urci pe cine știe ce cale a suferinței inutile?
XI
Să refacem drumul în sens invers.
Să redevenim umili, să îngenunchem.
Să ne întindem în noroi și să regăsim ora lentă.
Poezia nu poate fi impenetrabilă
Din moment ce este această argilă pe care focul a cuprins‑o și valul a răcorit‑o.
XII
Algele cuvintelor vor face poemul poros. Poros până la invizibil și poros până la enigmă.
XIII
Vei ajunge la labirintul de platouri.
Acestea vor fi cele mai înalte în timpul suspendat,
între timpul de dinainte și cel de după.
A treisprezecea revine, aceasta este, de fapt, tot prima.
(Traducere din franceză de Maria Ivanov)