În pofida poveștii noastre despre cartea proastă (și odioasă), nu trebuie să vă supărați pe autorii cărților mai puțin izbutite. Fie că o fac de dragul retoricii, fie că vor să rezolve marile probleme ale umanității, fie că își construiesc o carieră (uneori dând din coate și pășind peste capetele altora, mai modești), fie că visează – naivii! – să facă un ban din vânzarea mărfii literare, ei fac atât cât pot și se autopromovează așa cum știu ei mai bine. Chiar dacă sunt agresivi (uneori impostura literară multiplică impostura socială, acești autori devenind într‑un final șefi și membri de comiteturi și comiții), îi poți înțelege. Cel mai adesea (aici mă refer la impostura literară obsesivă, nu la încercările neofiților, întotdeauna binevenite), totul începe de la niște frustrări, care devin orgolii, în fine, dezvoltă obsesii. Dumnezeu cu ei.
Vorba mai veche: nu trageți în pianist („Don’t shoot the pianist!”, „Non sparate sul pianista!”, „Ne tirez pas sur le pianiste!” etc.), face și el ce poate mai bine. Apropo, formula originală completă – „Please do not shoot the pianist. He is doing his best“ – provine dintr‑o scriere memorialistică a lui Oscar Wilde (Personal impressions of America, 1882), fiind prezentată ca un avertisment, plasat deasupra pianului și văzut de autor într‑un salon de dans din orașul minier Leadville. Imaginați‑vă că, dacă îl aruncăm pe acest artist imperfect din local, el se face hoț de buzunare sau ucigaș în serie.
Ar fi mai urât. Tocmai de aceea eu nu refuz niciodată pliantele promoționale oferite în stradă: acești tineri se hrănesc din mica publicitate de trotuar, altfel ar putea să distribuie droguri ca să supraviețuiască. Similar, nu refuz nici cărțile scriitorilor amatori, oferite generos (și cu speranță în suflet) criticului. Important e să ne dumerim și, poate, să ocolim localurile în care se produce impostura. În fine, argumentul suprem: dacă odată și odată se produce trezirea la realitate a pasagerilor care s‑au trezit în trenul literaturii dintr‑o eroare (unii se deșteaptă repede, alții mai târziu), se știe: din poeții ratați – lucru demonstrat de eternitate și la scară internațională! – cresc cei mai fideli consumatori de poezie.
Singurul sfat e să nu proliferați spațiul cărții proaste. Evitați aprecierile publice dacă nu le puteți spune onest, direct, în față. Nu contribuiți la crearea anturajului propice promovării cărții proaste. Nu publicați, nu multiplicați și nu difuzați texte de mâna a doua doar din considerentul că autorul ne este prieten, vecin sau coleg. Nu deveniți solul fertil pentru buruienile agresive, care seacă orice teren. Mediul cultural, acolo unde el există, are suficiente metode de afânare a solului și suficiente pesticide pentru neutralizarea paraginei, neghinei, pălămidei și altor buruieni invazive. Noi, cu o literatură mereu invadată de impostori (de la cei aduși cu hurta în căruța ideologiei oficiale la anarhiștii profitori de libertăți, veniți la picnicul literaturii cu propriile trotinete), ar trebui să ne îngrijim de asta. Nu promovarea tuturor grafomanilor, în speranța că unul dintre ei ne va duce faima în lume, ci trierea imposturii, cam acesta ar fi scopul unei reviste literare care se respectă. Nu e un secret că în mediul literar românesc avem doar câteva reviste care ridică ștacheta exigenței și admite doar colaborarea cu profesioniștii. Celelalte publicații sunt generoase, permisive, blânde cu toți impostorii. Și atunci cele două‑trei texte pasabile din fiecare număr de revistă se îneacă în paragina grafomanilor.
E falsă teza că noi suntem incurabil provinciali și nu avem de unde să alegem. Artiști buni există oriunde, nu există medii privilegiate. Poate că mai există scriitori funciar provinciali, autosuficienți, dar cititorul de azi alege cartea din marea bibliotecă a lumii. El nu are grija promovării „producției autohtone”, el este gurmandul care vrea să consume producție de calitate, altfel își va dezvolta probleme de indigestie literară, care, apropo, se tratează greu: cei crescuți pe drojdiile imposturii nu mai au receptori gustativi pentru literatura de bună calitate. Mediile privilegiate se pot alinta în privința unui registru mai larg de autori și a unui teren bine îngrijit (altfel, cititorii elevați îl abandonează în favoarea altui concurent), noi însă trebuie să fim mai selecți. Iar când avem de unde alege, e chiar păcat să susținem orice. Un Ismail Kadare, un Marquez, un Llosa sau un Kundera sunt dovada că marii artiști pot să vină și din țările mici, cu un spațiu cultural mai rarefiat. E posibil! Or, ce au în plus țările avansate? Un mediu cultural exigent, propice evoluției și concurenței firești. Concurența există și ea se manifestă prin grupuri, reviste, asociații și persoane care polemizează și oferă texte alternative. O revistă bună e o bună garanție în acest teren al nisipurilor mișcătoare. Oricine dorește să scrie trebuie să încerce: poate chiar opul tău va da lovitura și va fi cel care va înclina balanța spre cărțile bune. Sau, cel puțin, va fi un antrenament pentru a atinge acest vis al umanității: majoritatea cărților să fie cu adevărat autentice, cu adevărat bune. Dar se poate întâmpla că vei dori să mai lași experimentul tău să se răcorească, să‑i dai șansa relecturii peste un timp, fără grabă, deși, înțeleg, cel mai dificil lucru e să scrii fără să publici. Apoi să publici fără să aștepți laudele, fără să insiști să ți se citească opul, fără să insiști să fie luat în calcul la nu știu care concurs, fără să râvnești neapărat premiile visate de alții, în fine, fără să insiști să devii persoană cunoscută. Pentru că abia acum, odată cu notorietatea, vine înțelegerea adevărului despre carte, vin dezamăgirile, vine rușinea – pentru cine o are, bineînțeles.
