Ce ne face să privim o operă de artă, prin ce ne captează ea atenția, ce incită starea de epifanie? Primul principiu al picturii, propus de Xie He în jurul anului 550 e.n., fără de care orice alte acțiuni și judecăți asupra operei sunt inutile, ne spune că, în primul rând, pictura ne farmecă prin rezonanța spirituală/vitalitate ori, altfel zis, energie nervoasă transmisă de artist în lucrare. Taoiștii îi spun qi, spirit, respirația care animă creația, Walter Benjamin îi spune aura operei de artă (pe care o putem simți doar în fața originalului). Dar indiferent de terminologia aplicată, pentru a lăsa o asemenea amprentă artistul trebuie să își cultive propriul spirit, astfel încât această energie universală să curgă prin el și să se infuzeze în munca sa.
Ciprian Antoci se desăvârșește mereu, simțind nevoia acestei pregătiri interioare. Concepe arta ca o manifestare profund spirituală, iar în chinurile creației dezvoltă atât latura emoțională, cât și cea rațională a picturii. Cu toate că ne vom raporta la pictura artistului, tindem să menționăm că practică medii diverse ca instalații artistice: video art, obiecte de artă, fotografie artistică și altele.
Pictura semnată de Ciprian Antoci e rezumatul experienței de a fi în viață, un fel de miracol apărut din scindarea întregului în perechi de contrarii, acel coincidentia oppositorum. Ea, pictura, e și abstractă, și, în același timp, figurativă. Figurativă nu doar prin inserarea elementelor din lumea reală, ci și prin personificarea tușelor pline de tensiune, tușe ce devin gesturi artistice în spațiul pictural. Acest spațiu pictural se transformă în ochiul privitorului într‑un spațiu spiritual, un tărâm al sufletului, un peisaj plin de lumină, dar și de coeziuni dramatice cu întunericul. Abundența nuanțelor aurii și a celor albastre, prin care pictura sa devine recognoscibilă, face trimitere la caracterul mistic al celor reprezentate.
Un interes aparte în pictura artistului trezește linia orizontală și cea verticală. În care liniile orizontale simbolizează calmul și natura, dar și marile începuturi, și separarea lor primară, ca sus–jos, cer–pământ ș.a. (Peisaj, Marea din interior). În timp ce liniile verticale înfățișează elanul înălțător, dar și aspectul antropogen al orașului (Reflecție, Înăuntru, 2023). În creația artistului, afirmația „Omul sfințește locul, nu locul pe om” suportă un proces de deconstrucție. Locul este acel ce modelează starea de spirit, locul este acel ce umple cu conținut omul (video art Scrisoare, 2023), locul este acel ce‑l contaminează cu calm ori cu neliniște, … este acel ce îl constrânge (Dintr‑un punct de vedere necunoscut) sau îi oferă senzația de libertate. Unul dintre motivele timpurii ce derivă din această temă este cel al arhitecturii – al spațiului ermetic în opoziție cu spațiul infinit; un fel de privit în exterior (Exit, 2021).
Printre picturile recente se remarcă Înă‑untru (2022) și Casă (2023). Ambele lucrări par a fi produsul unor meditații sacrale, revelații ale adevărului absolut. Motivul comun al acestora sunt treptele sau scara ca simbol al ascensiunii. Printre tușele tumultuoase ale existenței o scară albă și firavă ne duce către Templul/Casă – axis mundi – integrat în zona celestă, imensă și azurie. Treptele sau scara, conform afirmației lui Mircea Eliade, „reprezintă, în toate tradițiile, drumul către o realitate absolută […] concentrată într‑o zonă sacră, într‑un centru, care poate fi formulată prin «templu», «axă a Universului» etc.”. Ivan Evseev notează că „Scara, ca punte între cer și pământ, apare în momentele critice ale evoluției lumii, când sunt oficiate ritualurile de stăvilire a degradării cosmosului și transformării lui în haos, apelându‑se în acest scop la forțele cerului”. Totuși, să fim vigilenți, căci scara are o dublă conotație, aceasta poate duce atât în sus, cât și în jos, atât spre cer, cât și spre infernul lăuntric; urmează în sus să perseverăm cu înverșunare.