Debutul lui Alexandru Higyed în poezie cu Nimic personal e unul pe cât se poate de hotărât și e destul de personal chiar, mi‑aș permite să afirm, în pofida titlului, care susține contrariul. Alexandru s‑a născut în județul Arad, în 1997, și este absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara. Volumul este împărțit în patru cicluri, titlurile fiecărui grupaj evidențiind trecerea de la un episod în care condițiile sunt prielnice la un altul, în care totul pare să rămână pentru data viitoare. Primele două grupaje au o simetrie de 24 de poeme, pe când în celelalte două poetul refuză voit la această arhitectură, conturând o lume asimetrică, cu care luptă și în care trăiește. Poetul oscilează, așa cum bine menționează Moni Stănilă, între bătăi și bătăile inimii.
Minuțiozitatea cu care sunt construite poemele și modul în care sunt aranjate în carte creează senzația că autorul intenționat le plasează așa, pentru a contura și mai evident unele mesaje, iar revenind la unele subiecte prin repetare ostentativă, oferă un centru de greutate poeziei: „cărăm bagajele ca niște majordomi”, „până la stația dintre indecizie și greutatea unui revolver”.
Uneori textele explorează teme complexe, care oferă condeiului libertatea și fluxul unor poeme cascadă. Drept exemplu ar fi chiar primul poem, cu titlul foarte sugestiv second‑hand news: „la 22 de ani ești la fel de transparent ca vitrina unui magazin second‑hand/ unde se oprește toată lumea pentru că așa se găsesc cele mai bune oferte/ o barbă neîngrijită un tricou șifonat mâini tremurânde o spinare ruginită/ peste care trec ore nesfârșite de stat pe scaun/ buze rupte de la atâtea aroganțe și glume de nimic…”
Alteori poetul este foarte econom verbal, iar unele texte sunt ușor ermetice: „reluăm micul dejun/ îmbrăcați în armură/ așteptăm ordinele/ tu la un hotar/ eu la un hotar/ regele e mut/ când am terminat/ luptăm să schimbăm virgula/ dintre teritorii” – în poemul înarmați; sau „când pleci/ nu mai fac diferența între tv/ și întâlnirile noastre/ bruiajele sunt aceleași/ purici pe toată suprafața/ noutăți despre cine a murit/ și cine o să moară” – în poemul frica se îmbibă în cearșafuri.
Majoritatea textelor radiografiază anumite scene ale cotidianului, oferind cu generozitate cititorului posibilitatea de a descoperi sensuri și semnificații multiple: „tencuiala se decojește/ de parcă ne‑ar auzi cineva rugămințile… noi căutăm liniște în casele altora/ îi amenințăm că n‑o să mai plecăm niciodată/ îi închidem în camera de tortură/ duminica la cina în familie”.
Este bine definită dorința de evadare, izolare: „prefer distanța față de cei care au ceva de zis” și totodată iminența apropierii de relațiile care îl definesc: „nimic altceva nu mă sperie mai tare decât/ să mă apropii de cineva”, or aceasta e atmosfera de antagonism continuu în care se află eroul liric, tânărul de 22 de ani. Poetul ajunge la un moment dat la un soi de depersonalizare: „spui că ai nevoie de o zi ca să îți revii să ignori pe toți/ dar oricum nimeni nu te caută/ aseară la botez erai singurul cu tricoul întors…” Anumite poeme conturează monotonia vieții: „nu e nevoie să te grăbești”, „mai am nevoie să stau puțin”, pe alocuri chiar o stare depresivă: „azi s‑au găsit pe stradă douăzeci de cadavre”.
„Am învățat că mă simt mai singur în compania altora/ mai puțin degajat..”, „nu pot să mă leg/ de altceva decât de șireturi” – singurătatea și inadaptarea socială, teme abordate pe larg în acest volum, se transformă gradual în frică și angoasă: „self care și self harm sunt cam același lucru/ nu contează cum începe acțiunea/ singurătatea te prinde ca pe un suferind de alzheimer/…” Poezia gravitează de la rebeliune la fragilitate, iar labirintul pe care îl traversează poetul este deseori redat prin reflecții care îi reușesc prin izolarea sinelui. Conceptul timpului este atent explorat de tânărul poet, utilizând repetitiv o sintagmă neobișnuită și interesantă – cea a scaunului preîncălzit: „ce s‑ar putea întâmpla/ dacă aș pierde autobuzul” – „pot doar să încălzesc scaunul pe care peste câteva momente o să stea cineva”.
Ecuația poetică dintre sine și alteritate este, cred, miza cea mai mare a acestui volum de debut, care scoate în evidență luptele interioare acerbe pe care le duce eroul liric și care uneori sunt mult mai sângeroase decât luptele pe care le duce pe exterior: „luptele se poartă doar vara/ când nu transpirăm de la pumni/ măcar să transpirăm de la soare și seara/ să‑i putem spune tatei/ că l‑am învinețit p‑ăla”.
Aș califica poezia lui Alexandru Higyed drept o poezie cerebrală, care are capacitatea de a analiza cu suficientă profunzime subiecte sensibile.
