Mamei mele în fragedă copilărie i‑a murit
mama.
Tatălui meu în fragedă copilărie i‑a murit tatăl.
Mama mea a crescut fără mamă.
Tatăl meu a crescut fără tată.
Toți se gândesc:
Ce magnific ar fi fost
dacă m‑aș fi născut miliardar.
Nimeni nu se gândește:
Ce noroc și bucurie
este sa crești in brațele
ambilor tăi iubitori părinți.
Arhitectura iubirii
Părinții mei nu mi‑au spus niciodată că mă
iubesc,
Dar au făcut totul pentru mine și sora mea.
Înainte și după ce a căzut URSS, au mâncat
foarte puțin
ca să ne hrănească.
Nu și‑au cumpărat haine și încălțăminte
ca să ne îmbrace și să ne încalțe.
Au lucrat în trei locuri de muncă diferite
ca să nu plece în Italia, cum făceau mare parte
dintre ceilalți,
ca să ne fie zi de zi aproape și să ne vadă zi de
zi
când ajungeau acasă seara.
Au stat cu dinții despicați ca să ne țină în
facultate.
Banii, pe care nu știam că îi au pentru
operație de cord,
mi i‑au dat pentru avans la casă.
Ne‑au crescut cu o simplitate desăvârșită a
expresiei
și o religiozitate profundă, soră cu bunătatea
și cumsecădenia.
Artiștii adevărați nu consideră că trebuie
să strigi și să declari în difuzoare ceea ce este
evident.
Dragostea se citește în gesturi și în fapte,
în voce și felul în care privești,
în căldura brațelor și a inimii.
Mama
M‑am bucurat când am reușit să înving
foamea.
M‑am bucurat când am fost unul dintre cei
puțini
care au reușit să intre la studii.
M‑am bucurat când, cu banii economisiți din
mâncare,
mi‑am luat bilete de avion ca să vizitez cele
mai mari muzee
și vernisaje din lume și să văd cu ochii mei
operele marilor artiști,
în vremuri în care erau populare simplele
cluburi.
M‑am bucurat când mi‑am terminat studiile,
în top trei, cu zece pe linie.
M‑am bucurat când am văzut că pot să lucrez.
M‑am bucurat când am reușit să îmi cumpăr
o casă
și să o plătesc și când am izbutit să îmi deschid
și să îmi mențin propria afacere.
M‑am bucurat când, după ce am căzut
de sub cupola unei biserici pe care o pictam,
de la înălțimea de zece metri,
am deschis ochii și eram vie.
M‑am bucurat când am putut din nou să
merg.
M‑am bucurat când am reușit să montez
primul spectacol
în cel mai bun teatru din capitală, după care
alte zeci de spectacole.
Mă bucuram enorm când, după o zi foarte
lungă de muncă,
ajungeam acasă să îmi văd familia.
M‑am bucurat când, pensionară fiind, am
reușit să torn
singură tone de ciment ca să termin garajul,
că am izbutit să îi finalizez singură construcția.
M‑am bucurat mereu în viață pentru orice
reușită,
indiferent dacă era mică, mijlocie sau mare,
și acest lucru mi‑a dat mereu puterea să merg
mai departe,
mi‑a povestit mama.
Tata
Tatăl meu a fost umbra mea în oglindă,
dar atunci când privești în oglindă,
distanța aparentă se dublează.
Ne‑am cramponat în tăcerile noastre,
timiditatea, stinghereala
și felul nostru retras și serios de a fi.
Nu s‑a adaptat ușor în lumea lui,
așa cum nu mă adaptez ușor în lumea mea.
Tata m‑a învățat să joc șah și să merg pe
bicicletă,
să arunc cu precizie mingea
în coșul de baschet
și a construit cu mine iarna
oameni și castele de zăpadă.
Mi‑a meșterit singur o sanie
și m‑a scos la săniuș pe dâmbul de lângă bloc.
La școală scriam pe caiete cu hârtie groasă
și cu textură aspră.
În loc să folosească corectorul pentru greșelile
mele,
rodea hârtia cu ascuțișul unei lame foarte
subțiri.
Când am aflat că a murit, nu am plâns,
doar inima mi‑a bătut foarte tare vreme
îndelungată.
Nu am plâns nici în cele zece ore de mers
cu mașina până la corpul său rece,
nici în timpul înmormântării, nici după.
În timp ce toți cei care se aflau acolo
aveau nevoie de sedative și barbiturice
ca să se liniștească, eu eram calmă și lucidă,
așa cum a fost și el la înmormântarea mamei
sale.
Doar după ce a murit,
am realizat câte aș fi avut să îi spun.
După câțiva ani, sora mea mi‑a spus
că a găsit în geanta lui o fotografie cu mine
de când eram mică, la grădiniță.
Un portret cât jumătate de pagină A4,
pe care îl purta cu el peste tot.
Și atunci am izbucnit în plâns.
(Din volumul de poezie în lucru Numele meu este dragoste)
