Un debut remarcabil ce ne spune într‑un mod incitant o poveste pe cât de tulburătoare, pe atât de fascinantă despre trăire și regăsire ființială. Vorbim aici de romanul Valentinei Șcerbani, Oraşul promis, apărut într‑o ediție nouă la editura Cartier, în 2024, în deja celebra colecție Cartier popular, după o primă ediție la editura Tracus Arte (București, 2019). De remarcat faptul că romanul Oraşul promis este, întâi de toate, despre stări și apoi e despre evenimente; e despre atmosferă, apoi despre întâmplări, care, de altfel, se produc la limita nebuniei, a neobișnuitului. Realitatea ficțională a romanului oscilează între oniric și percepția personajului asupra unei realități incerte, în limitele căreia încearcă o adaptare sforțată. E vorba de o copilă care și‑a pierdut axul identitar, încercând din răsputeri să identifice un rost al existenței sale. Deși îi este ascuns și tăinuit un adevăr sfâșietor, personajul principal primește anumite frânturi din acest adevăr, asemeni unor flash‑uri venite fie pe cale onirică, fie prin intermediul frământărilor interioare, fapt ce‑i va marca starea afectivă pe măsură ce ajunge să‑și conștientizeze drama, care indică tot mai mult spre ceea ce numim a fi abandonul. Visul pare a fi o soluție existențială după principiul evadării din cotidianitatea ei sufocantă. Însă problema nu pare a fi rezolvată, pentru că visul este, și el la rândul lui, contaminat de realitatea apăsătoare a celei care visează, fapt care produce o criză ce o va scufunda într‑o incertitudine. E o scufundare în preformal, cum ar spune Mircea Eliade, pentru a‑și recupera integritatea ființială și regăsirea de sine.
Având un nume, cel mai probabil cu funcție generică, Ileana, protagonista romanului, este lăsată în grija mătușilor ei, delegate printr‑o banală recipisă de către mama aflată într‑o stare gravă de sănătate, care le
Fotografie de Victoria Viprada
încredințează soarta fiicei sale în cazul în care nu își mai revine. Fără a‑și conștientiza starea, adică de‑a fi pusă în fața faptului împlinit, Ileana trăiește sub amenințarea pierderii mamei, iar teama capătă proporții ce se transformă treptat într‑o angoasă profundă (trăire sub semnul amenințării), afectându‑i totodată percepția asupra lumii înconjurătoare. Teama că ceva rău i s‑ar fi putut întâmpla mamei sale o trăiește ca pe năruirea unei lumi la adăpostul căreia a stat până de curând. Iar pe măsură ce prinde contur în limitele realității pe care o conștientizează treptat, teama nu se transformă, cum ar fi trebuit, în certitudine, ci rămâne suspendată într‑o stare angoasantă, cu tentative timide de a se elibera de propria‑i condiție. Astfel, ea ajunge captivă în propria‑i neputință și strânsă în menghina unui destin nefast, unde incertitudinea este un catalizator al luptei sub iminența pericolulului, pentru că trăirea pierderii mamei este amânată în detrimentul unei regăsiri interioare. Or, pentru o eliberare autentică, e nevoie de trăirea dramei, nu amânarea ei, în caz contrar se adâncește acel sentiment al vulnerabilității ce îi va copleși ființa protagonistei și așa fragilă. Nu întâmplător în roman predomină o atmosferă lugubră și copleșitoare, iar senzația de umezeală, care dă tonul poveștii, reprezintă de fapt cleștele de sufocare în care este prins personajul principal. În principiu, întreaga narațiune este construită pe un echivoc aproape patologic al stării lăuntrice și al condiției sale într‑o lume ce depășește cadrul normalității.
În ceea ce privește aspectele structurale, observăm că axul narativ pare a fi lipsit de metodă în genere, apelând la un flux al conștiinței care perturbă dinamica globală a poveștii, necesitând mai degrabă o suprasolicitare de atenție decât o delectare a lecturii. Și pe bună dreptate poate fi numită o lectură care cere, în mod imperativ, o scoatere din zona de confort. Astfel că mesajul în ansamblu impactează cu greu, având în vedere caracterul poveștii. Pe când la nivel de scriitură, cu unele excepții, se remarcă o stilistică lucrată atent, ba chiar se observă eliminarea unor detalii ce‑ar fi putut îngreuna ritmul poveștii, astfel că s‑a ajuns la acea simplitate utilă de care dau dovadă de obicei scriitorii de forță. Unele fraze au un caracter dur, de parcă ar tăia în carne vie, cum ar spune o vorbă populară, fapt ce denotă o calitate remarcabilă a scriiturii de‑a avea forță de expresie, dar și exercițiul (abilitatea), adesea riscant(ă), de‑a reda subtilități.
Dimensiunea onirică a romanului este destul de proeminentă. Granițele dintre vis și realitate sunt marcate sensibil, iar în unele cazuri chiar șterse, desemnând acea pierdere dintre lumi, ale cărei puncte de reper le tot caută Ileana. Această componentă onirică îi imprimă narațiunii pe de o parte rafinament estetic, iar pe de altă parte menține o dominantă a misterului, ce relevă lumea interioară a protagonistei. Astfel, ies la iveală temerile, conflictele nerezolvate, afectele traumatice, dar și un profund sentiment al vinovăției impregnat, în manieră kafkiană, în conștiința personajului. În mod surprinzător, Ileana este atrasă într‑un joc periculos dintre sensibilitate și rațiune, din care se desprinde o simbolistică a travaliului nașterii unei ființe ce își depășește treptat propria‑i fragilitate, sforțând o detașare, cel puțin inconștientă, față de afectul mamei: „Am visat cum eram în orașul promis de mama. Parcă trebuia să ne mutăm, era ianuarie. Pe cerul înnorat zburau sute de ciori. Se divizau în stoluri, apoi zburau în formă de opt. La un moment dat, dispăruseră. Apoi, parcă eram într‑un alt drum însoțită de o femeie. Și nu era mama, ci o nouă iubită a tatălui meu. Am mers cu ea câteva străzi și, la o intersecție, am zărit‑o pe mama. Atunci, fe‑ meia‑iubită‑a‑tatălui‑meu a luat niște pietre și a început să le arunce în ea, iar eu am imitat‑o. Și amândouă am bătut‑o pe mama cu pietre. M‑am trezit transpirată. Cu un sentiment de trădare” (p. 68). Atașamentul față de prezența mamei îl enunță pe visător că trebuie să accepte o nouă realitate, o nouă condiție a sa într‑o lume din care iată că este nevoită să facă parte, enunțând, cum ar spune C.G. Jung, o nevoie compensatorie, adică o renaștere pe ruinele unei legături emoționale pierdute, iar agresivitatea împotriva figurii materne simbolizează separarea și individualizarea eului.
Întreaga narațiune se desfășoară pe un palier problematic recurent ce ilustrează atât interiorizarea abandonului matern, cât și stările acute de criză pe care personajul principal le trăiește la intensitate maximă. De remarcat că și abandonul patern își lăsase amprenta, că deși avea un tată în viață, acesta era absent în totalitate. Un scenariu comportamental ce ilustrează următoarea schemă: un tată prezent, însă absent și o mamă absentă, însă destul de prezentă. Naratorul este prins într‑un flux al conștiinței în care deapănă, ca un ghem al Ariadnei, firul unui destin fragil. Valentina Șcerbani lasă narațiunea deschisă pentru eventuale piste interpretative ce se pot ivi chiar și ocazional, în funcție de alte optici de receptare a romanului.
Vocea narativă punctează coordonatele unei lumi ajunse la limita nebunei, o lume care intră treptat în disoluție. Realitatea ficțională a romanului este impregnată de un aer de stranietate. Începând cu ploaia care nu mai încetează și continuând cu lucrurile ciudate care se petrec în Toltre, mai cu seamă în casa unde este adăpostită Ileana, dacă nu chiar ținută prizonieră de către mătușile ei, Maria și Cealaltă. Acest Toltre, orașul izolat în care se desfășoară acțiunea romanului, deși pare a fi un topos imaginar fără coordonate recognoscibile, totuși putem presupune că este situat în preajma lanțului de formațiuni calcaroase, numit toltre, din lunca Prutului, nu departe de Suta de Movile (după cum observăm în debutul narațiunii), sugerând în același timp că povestea Ilenei nu este doar o ficționalizare, ci are toate indiciile unei povești ce poate fi și adevărată, despre drama pierderii mamei și a anevoioasei căi a regăsirii de sine. După un timp al incertitudinii și al temerilor sufocante, apare și timpul maturizării, al configurării unei noi personalități ce va renaște din angoase și acceptarea unei noi realități, precum e cartea poștală de la finalul romanului ce anunță, fără ocolișuri, adevărul dureros că mama a murit.
După cum am putut observa, personajul principal din romanul Valentinei Șcerbani este prins în chingile unei realități scăpate de sub control, o condiție improprie faptului‑de‑a‑fi‑în‑lume (cum ar spune Heidegger), mai ales într‑o lume unde persistă un puternic angrenaj al fatalității, alimentat în același timp de energiile locului nefast, dar și de perturbările climatice. Astfel, evadarea din acel spațiu sufocant se impune ipso facto ca o condiție necesară pentru a supraviețui. Mama, în acest context, are și o valoare simbolică ce poate compensa, oarecum, acea lume prin însăși promisiunea unui alt loc, a unui alt ținut, situat nu într‑o închidere între lanțul de toltre (așezare stâncoasă), ci într‑o deschidere spre mare, întruchipând un oraş promis Ilenei. În asemenea mod se creează o nouă relație afectivă: de la o mamă tangibilă la una intangibilă, internalizată în ființa copilului. Toate datele ce compun povestea protagonistei sunt adunate parcă într‑o arhivă cu un caracter sensibil, reprezentând acel ARHIVARIUM de emoții și stări la care, de altfel, apelează instanța narativă pe întregul parcurs al desfășurării acțiunii.
