Volumul de poeme Iluzia Popescu de Alexandru Constantin Popescu, apărut post‑mortem la Editura Junimea, 2024 (ediție îngrijită de Dumitru Crudu și Șerban Axinte), ne introduce în lumea interioară, cea adevărată, a poetului, cea de dincolo de zâmbetul maniacal expus pe copertă, care, din punct de vedere psihanalitic, exprimă agresivitatea împotriva propriei persoane și, în același timp, disperarea de a se ține cu dinții de viață, de a se opune agoniei.
Cartea, formată din trei părți a câte 26 de poeme, trasfigurează artistic vidul existențial ce ia treptat locul sinelui, nucleul personalității, și suspendările sale față de lumea exterioară. Lupta acerbă e în interioritatea sa psihică din cauza clivajului, despre care Freud spune că se produce atunci când „omul se scindează de el însuși sub un aspect sau altul”, un clivaj între instanțele eu și sine (Jean Laplanche, J.‑B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, p. 80). Deși înconjurat de oameni, în lipsa unei funcționări sănătoase defensive și din cauza rănilor narcisice, orice pierdere înseamnă și o pierdere a unei părți din eu. Clivajul, prin urmare, provoacă insomnii, lipsă de sens, oboseală cronică, confuzii, incertituni și, în final, suferințe cumplite din cauza angoaselor incontrolabile. Aceste stări devin o condiție ontologică a eului liric, prin perspectiva căreia privește la sine și spre lumea înconjurătoare. Aici, existența este redusă la un ciclu epuizant de tulburări: „Insomniile îmi vin regulat ca facturile/ și prăbușirea/ e sistematică/ am/ un început de alzheimer și o fermă,/ dar insomniile revin ca facturile și/ mă duc la vale ca o bicicletă fără frâne/ am o fermă de veverițe care mă mai/ ține/ în viață dar și cei puternici/ cedează/ mai ales cei puternici” (15). De remarcat verbele „am” și „ține”, izolate în versuri aparte. „A fi” e sinonim cu a ține piept incendiului din nucleul ființei, unde devenirea e compromisă și toată energia se îndreaptă spre autodistrugere: „atât de puternic încât singurul om/ pe care vrei să‑l omori/ să fii tu/ mâine o vom lua de la capăt” (18). În acest context, conștiința devine ca un teren minat, o tortură psihică: „Flăcările se târăsc pe burtă în pieptul meu/ ca niște țânci cărora le‑a murit mama” (21); „Pieptul meu e un bloc din Bahmut/ în care explodează rachetă după rachetă/ bucăți de carne și sticlă în ușa apartamentului/ nostru de la 8…” (22).
Atașamentul afectiv se asociază cu pulsiunea morții. Respingerea/ abandonul/ negarea/ uitarea/ neglijarea celuilalt în care investește o parte din sine ar provoca „spargerea” definitivă a eului ce mai susține viața. Pe de o parte este Eul – forța vieții, care privește, și cealaltă parte este cea „pierdută” în persoana iubită. Căutarea cerșetorului în tomberoane sugerează nu doar singurătatea, ci și doliul nesfârșit al pierderii. În mod normal, explică Freud, „doliul constrânge Eul să renunțe la obiect, declarând că obiectul este mort și oferind Eului stimularea de a continua să trăiască” (p. 257). Clivajul, în cazul dat, este redat artistic și prin modul de a se vedea din afara sa: „un cerșetor caută prin tomberoane/ iar eu nu‑l pot ajuta cu nimic/ în timp ce sirenele ambulanțelor/ mă asurzesc/ și îmi aduc aminte/ cât de singur/ sunt” (16).
Iluzia Popescu descoase răni cicatrizate și, în ciuda durerii, va privi în față umbrele ale căror dimensiuni au depășit abuziv proporțiile. Vidul ontologic este cauzat și de figurile parentale slab introiectate și ale căror funcții de ocrotire, de iubire necondiționată, de relaționare cu celălalt sunt reduse la un joc de noroc: „Mama m‑a născut într‑un cazinou/ durerile îi erau tot mai mari/ și tata îi zicea mai așteaptă/ totul e despre noroc” (20). În locul unui spațiu pregătit, securizant, încălzit printr‑o iubire primordială parentală, copilul apare într‑o lume prefigurată de obsesii și frici, cu oameni nepregătiți să‑l conțină, să‑i reprezinte lumea, să‑i consolideze prin prezență afectivă un sine sigur, puternic, rezilient. Prin urmare, matricea sa ființială nu se ține decât pe noroc, speranță, iluzie – un surogat al vieții autentice: „în toți acești ani s‑a adunat atâta/ calcar în țevi atâta noroi puturos/ că speranța nu mai avea pe unde trece” (18). Singurătatea îi proiectează povestea tăcută, generează dureri ale conștientizării locului său în lume: „oamenii fericiți dormind îmbrățișați/ și numai eu îmi verific obsesiv telefonul/ îmi e frică că n‑o să reușesc/ și bat cu pumnii în poartă/ dar nu‑mi dau seama dacă sunt afară/ sau
Fotografie de Victoria Viprada
înăuntru/ n‑am reușit niciodată/ și încă o noapte violentă de tăcută” (14). Și totuși, în fața hăului rămâne stoic, cuprins de un sentiment fals de putere, pentru că are „în mânecă un as” – moartea, poarta după care s‑ar ascunde în caz că iarăși ar fi perdant la „jocurile de zaruri”: „Noi toți am obosit. Nu dispera/ viermii îți vor înfuleca carnea/ Foarte curând” (2).
Scindarea devine și un „mod” de relaționare cu ceilalți, mai bine zis cu celelalte. O nevoie esențială neacoperită se transformă într‑un canal de comunicare. Sentimentele lui de dragoste se contaminează cu încărcătura afectivă a durerilor exprimate prin confesiunile fetelor‑iubite ce i se deschid ca o cutie a pandorei, astfel încât apropierile erotizante regresează în lacrimi și repudieri: „încerc să te înțeleg, Maria/ cât de încântătoare erau zâmbetele celorlalți/ mult mai minunate decât ghetele lor/ numai sufletul și pasiunile noastre fac să conteze/ oare nu e fascinant, Maria/ probabil nu te înțeleg/ dar vreau, și te ascult, și voi fi blând cu tine/ și lacrimile au început să‑i curgă șiroi” (24); „Ești un cont de instagram/ și nu crezi în crize existențiale/ Eu nu te înțeleg, nu te înțeleg./ Ai 26 de ani și ești o sârmă ghimpată” (26); „Îți văd gândurile alcoolice aiurind în haos./ Fugi din ochii mei, pentru că nimeni nu te va/ disprețui mai mult ca mine/ vreodată./ Oglinda din baie nu e niciodată/ curată (25). Așadar, durerile sunt axul în jurul căruia se învârt discuțiile cele mai sincere și mai profunde, dar sunt și cauza destrămării relației, întrucât eul poetic insistă maniacal să le înțeleagă, prăbușindu‑se în clivajele și rănile sale interioare. Or, tocmai el are nevoie de un adult echilibrat care să‑l salveze, să‑l înțeleagă, să‑l conțină, să‑l ghideze în reconectarea la sine și să decodifice acea tendință de simbolizare a ființei sale pe care încearcă cu disperare să o transpună în imagini poetice.
Deloc întâmplător, spre finalul cărții sunt adunate poemele ce redau supliciul, agonia eului poetic din cauza depresiei ce i‑a stors definitiv corpul de forță și sens. Noua sa condiție – iluzia – nu mai corespondează cu ființa, devine autonomă și rece: „după o noapte de nesomn/ imaginea îmi fuge din fața ochilor/ și privesc totul cu detașarea unui om mort/ privesc oamenii trecând pe stradă/ de parcă aș fi o umbră,/ și mă gândesc cum toate neamurile ți‑au murit de alcoolism, numai tu ai murit de tristețe” (24); „ai vrea să te ridici din pat dar nu poți/ ai vrea să tragi draperiile dar nu poți/ ai vrea să mănânci și să bei, dar nu poți” (24); „e atunci când melancolia te învăluie/ cu brațele ei blânde și moi și/ totuși, ce e ea?/ o batistă pe țambal?/ O rugăciune, un blestem?/ e putere sau slăbiciune?/ narcisism sau noblețe?/ o vorbă tandră, înjurătură?/ e metafizică sau carne/ sau e iluzie?/ Iluzia Popescu” (26).
Menționăm că înainte de a‑și curma viața, Alexandru Constantin Popescu a încredințat manuscrisul lui Dumitru Crudu, responsabilul de Atelierul de lectură și scriere creativă „Vlad Ioviță” și îngrijitorul acestei ediții, ca pe o voce reprimată, ca pe un sine netrăit. Omul nu mai este, durerea însă a rămas vie, absorbită în cuvinte: „Versurile mele miros a naftalină/ dar infinitul a atât de rece/ și eu singur pentru totdeauna” (16). Astfel, intensitatea afectivă a acestui volum îl cuprinde pe cititor cu blândețe, se așază ca o piele și respiră cu emoțiile lui vii. Cu o voce rece, cu o luciditate și inteligență asumată, îl trece prin Hadesul ființei, îl așază în fața sufletului său sleit de puteri și se redă.
