Despre Ivan Pilchin, personajul și omul, autorul culegerii de poezii Omul acvariu, am citit la soția sa, Maria, în unul dintre poemele postate pe rețea, acum câțiva ani. Imaginea unui „rus bun” m-a amuzat. Apoi, poemul erotic în care autoarea este „frământată” ca o pâine și se întreabă dacă îi aud vecinii mi-a trezit simpatia față de acest cuplu literar, o simpatie confirmată de poemele lui Ivan, în care citim: „ești rusoaică la București și româncă la Moscova, iar în patul meu ești femeia de iubit” (dialog-ecou cu volumul Mariei Poeme pentru Ivan Gogh) sau „tu și eu suntem apă/ și atunci când ne iubim/ unul pe altul/ apele noastre se contopesc/ împreună/ se împletesc ca niște valuri mlădioase/ și devin un tot întreg”. „Melancolie cu ochi albaștri” o dezmiardă Ivan și înțeleg că privind lucrurile în ansamblu, doar într-o simbioză, într-un joc de ocheade, împletindu-le apele, reușesc să am o imagine completă – una de o rară sensibilitate. Or, într-o perioadă în care poezia sensibilă și senzuală a fost considerată un act de slăbiciune, în discordanță cu temele dure și formele tăioase ale modernității, Ivan devine eroul care își recunoaște și cultivă „călcâiul lui Ahile” – dragostea pentru Maria. Personajul liric își asumă dezgolirea publică a acesteia, cu toate consecințele, în acest minunat volum, Omul acvariu, apărut la Editura ARC, în 2020. Vă învit să descoperiți, prin lentila sticlei acvariului, această inimă dezgolită de viteaz, să îi urmăriți ritmul și pulsul. Să îi auziți sensibilitatea. Oare, totuși, o aud vecinii?!
Interviu cu regizorul Petru Vutcărău
Victoria Akimova‑Crudu
