Romanul Stela de Simona Goșu este o carte care surprinde prin strategiile sale narative, prin construcția personajului și prin imago mundis pe care o proiectează. Oamenii postcomunismului cu nostalgiile lor proletare, resentimentul față de noile paradigme capitaliste, tristețea aproape metafizică în fața realității în care retrocedarea te lasă fără casa pe care o ai de la comuniști – toate constituie un caleidoscop de întâmplări, stări și imagini romanești create cu mult talent literar. Ele transmit energia unei intensități existențiale care transpare din rutina și cotidianul minor al unui om neînsemnat, o menajeră din București – Stela Enache. Soțul Stelei este, și el, un om secundar. El lucrează ca recuzitor la teatru. Observăm că nu e un mare regizor sau actor, ci face parte din echipa tehnică. Compoziția romanescă, luni‑sâmbătă, denumirile de capitole sugerează, și ele, un cotidian al muncii, al omului angajat, al omului care caută să câștige un ban pentru trai. Duminica e a odihnei, a sărbătorii și festivității, or, astea lipsesc din viața lor.
O femeie de cincizeci și trei de ani și‑a pierdut casa din Palisadei după retrocedare. Acum ea locuiește într‑un bloc construit pe timpul lui Ceaușescu. Există o supărare a ei pentru că i s‑a luat casa: „Români suntem de la daci și romani încoace, comuniști am fost pentru că am vrut, dar tot noi suntem. Și dacă statul a luat, statul a dat, dacă unii au plecat prin alte țări, mai ales evreii, așa au ales ei…” Chiar dacă alte voci o atenționează: „Stela, trebuie să înțelegi că Ceaușescu a pus stăpânire pe casele oamenilor care fugeau din România…” Omul de ieri, omul din România industriei comuniste zilnic merge să facă curat în casele mari ale oamenilor bogați. Pe lângă munca sa, ea observă traiul clienților, le cercetează conținutul sertarelor, dulapurilor, al etajerelor cu cărți. Mai și împrumută câte o carte. Astfel aflăm că preferă să citească din autorii vii, căci clasicii, „autorii morți”, nu mai sunt pe înțelesul ei. Or, cititorul cel nou vrea să citească din scriitorii cei noi: „romane noi, exact, a repetat Stela. Adică să nu trebuiască să fii mare filosof să le pricepi…” Unii clienți de‑ai ei sunt „cu capu‑n cărți” și asta i se transmite și ei. Teatrul o învață și pe ea să gândească, să analizeze: „Până la urmă, niște nemernici și comuniștii ăștia”.
Ea mai șterpelește câte ceva, din tuburile cu diferite soluții cosmetice, ea e omul second hand. Pe coperta a patra, Gabriela Adameșteanu constată bovarismul acestui personaj. Dacă ar fi să dezvoltăm, Stela este bovarică prin cititul inconsecvent al cărților, prin dorința ei febrilă de a fi altcineva și nu ceea ce este, e dorința ei de a parveni social și ca statut intelectual, „nemulțumirea asta, dorința să fie mereu altceva”. Ea este, în acest sens, un voyeur intelectual, ea observă viața smart a clienților săi, căutând să facă parte din ea. Căci ea populează un cotidian al neînsemnătății. Criza ei din finalul cărții amintește de Akaki Akakievici și Mantaua lui Gogol. I s‑a luat casa, pe care o tot vizitează la vechea adresă, plângând la poartă. Acum fiul îi anunță în privința a ceva neclar, obscur, greu de perceput. Riscul unei morți scoate în evidență și mai mult viața ei nesemnificativă. Stela este o stea a propriilor năzuințe, o vedetă a menajului, dar și o stelă mortuară a propriilor iluzii, visuri și speranțe. Interioarele ergonomice, deloc balzaciene, anunță o viață minimalistă, dar bogată. Stela vine acolo pentru a face parte din acea măreție.
Ea se joacă într‑o zi cu păpușile clienților săi. Atunci conștientizează că a practicat toată viața un parenting defectuos: „S‑o fi speriat și Lăcră așa, ca Irina? De ce n‑a vorbit cu ea niciodată despre viață… Despre cum se fac copiii? Ea, care înțelege orice situație și nu se ferește de nicio discuție. Cum și‑o fi închipuit Lăcră că se fac copiii?” Ea e menajera‑psiholog pentru mulți dintre clienții săi care sunt bulimici, supărați, depresivi, dar nu și pentru propriii copii. Fiica a fugit de ea în Marea Britanie. I‑a și scris odată: „Când vorbesc cu tine, parc‑aș vorbi cu o cunoștință, nu cu mama. Nu știi nimic despre mine, nu știu nimic despre tine. Aveam mare nevoie de tine, până într‑o zi când am realizat că nu mai am”. Fiul pare a‑și face un coming out în finalul cărții și ea nu intuiește nimic, nu e atentă la ceea ce sunt copiii ei. Vine înțelegerea profundă, un fel de iluminare: „M‑am purtat cu voi ca și cum nu erați cei mai importanți, dar voi sunteți cei mai importanți din viața mea, i‑a tremurat vocea”.
Un roman scris cu mult har, cu multă vervă prozastică. E de apreciat performanța selecției unor verba dicendi și a verbelor mișcării. Un volum scris cu stil, cu multă grijă pentru limbaj, pentru selecția lexicală, pentru configurarea personajelor, pentru panorama lumii din roman în care se reflectă abil lumea din afara lui.
