Colo, colere, colui, cultum. A cultiva, dar și a onora în latină.
Să fie oare oamenii de cultură cei care onorează România? Sau, după cum spunea Petre Țuțea în temnița Aiudului, „nu poporul român trebuie să ne fie recunoscător, ci noi trebuie să-i mulțumim că ne-a făcut cinstea să purtăm lanțuri pentru el”?
Oricum ar fi, cultura națională și ziua ei de celebrare sunt indisolubil legate de persoana și personalitatea lui Mihai Eminescu. Și nu în mod gratuit el este venerat la Brașov, cu care a avut multe și strânse legături. Întâmplător sau nu, graiul cel mai apropiat de limba română literară este cel din perimetrul Brașov-Făgăraș-Rucăr-Bran.
Limba română literară a avut alt destin decât cea franceză, de exemplu. Aceasta din urmă (dialectul din Île-de-France, mai exact) a fost impusă prin decret regal, edictul lui François I din 1539, prin care le francien devine limba oficială în justiție și administrație pe tot teritoriul regatului. În cazul nostru, diaconul Coresi publică timp de peste 20 de ani, la Prima Școală Românească din Scheii Brașovului (evident, în graiul local), cărți de cult care apoi circulă în bisericile din toate regiunile românești.
Se produce astfel o primă unificare lingvistică la nivelul limbii bisericești. Să observăm că primii noștri autori culți sunt clerici, unii dintre ei canonizați ulterior (Varlaam, Dosoftei). Peste această matrice inițială se va suprapune organic Mihai Eminescu, fixând definitiv limba română literară. Dacă franceza mai este numită și „limba lui Molière”, am putea la fel de bine spune că româna este limba lui Eminescu.
Fiind un mit național, una dintre cele mai importante figuri simbolice din mentalul românesc, era firesc (chiar dacă regretabil) ca Eminescu să fie atacat din toate direcțiile, atât dinspre zona conspiraționistă care vorbește de complotul împotriva poetului și de asasinarea lui, cât și din partea sicofanților care îl adulează fără să-l înțeleagă și îl citează fără să-l citească. Îmi revin în minte cuvintele regretatului latinist și eminescolog Petru Creția: „Nu vă mai preoțiți întru Eminescu, citiți-l!”
În definitiv, cu ce ar schimba receptarea lui faptul de a se elucida clinic ultimii ani de viață? Dacă opera nu e autonomă estetic, înseamnă că toți alcoolicii sunt Verlaine și toți tâlharii Villon. Or, spune G. Călinescu, „cui îi mai pasă astăzi dacă Dante a fost guelf sau ghibelin ?”
Eminescu rămâne prin scrisul său reperul inconturnabil și pașaportul nostru pentru eternitate (în sensul în care, observă lingviștii, dispar cu precădere acele limbi și dialecte care nu au o cultură scrisă). Cât timp un singur român va mai recita Luceafărul, și dacă toate volumele poetului ar fi distruse, opera lui va dăinui. Și cu ea, cultura română.
Ce facem însă noi și cei ce vor veni după noi cu acest tezaur e deja o altă discuție.
