Aceste suferințe umane nu au sfârșit
Petru Vutcărău: „Ei sunt mereu în căutarea unei căi de ieșire din impas. Sunt oameni profund nefericiți”
(Petru Vutcărău este regizorul spectacolului „Mașinăria Cehov”, după Matei Vișniec, montat la Teatrul Dramatic Rus „A.P. Cehov”)
Circulă opinia că eroii lui Cehov sunt indivizi inactivi, mereu lamentându‑se cu privire la viețile lor și discutând despre frumusețe, dar fără să întreprindă vreo acțiune pentru a schimba situația și întotdeauna pierzând în fața celor care iau inițiativa…
Nu sunt de acord că aceștia nu acționează. Ba din contră, sunt extrem de activi. Există acest stereotip că eroii cehovieni nu fac nimic, ci doar visează, vorbesc fără rost și umblă lela încolo și încoace. Din punctul meu de vedere, această perspectivă este complet greșită. Este un Cehov citit greșit. Un Cehov înțeles incorect. Aceștia sunt oameni vii. Și ca orice ființe vii, fiecare dintre ei se confruntă cu probleme extrem de serioase. Ei meditează nu fiindcă n‑au ce face. Ei sunt mereu în căutarea unei căi de ieșire din impas. Sunt oameni profund nefericiți. Și atunci când ceva doare, instinctul de autoconservare intră automat în acțiune: să alini durerea, să cauți un leac, să găsești o cale de scăpare. Să‑ți schimbi destinul. Să faci ceva cu viața ta. Pentru că nu poți astfel trăi. Este imposibil. De aceea cred că în piesele lui Cehov se dezlănțuie pasiuni foarte intense, de‑a dreptul tumultuoase, și au loc acțiuni extrem de dinamice. Foarte dinamice.
În piesa lui Matei Vișniec, eroii lui A.P. Cehov sunt la fel ca cei din operele dramaturgului rus? Sau exprimă alte idei?
Ideea piesei lui Matei Vișniec este că Cehov pare să privească personajele sale din afară. Parcă le‑ar vedea acționând în alte circumstanțe. Întotdeauna mă gândesc la asta ca la o asociere. Se aseamănă cu oamenii de știință care creează în mod constant roboți sau încearcă să implanteze cipuri în corpul uman pentru a putea manipula mai târziu pentru că el este un scriitor sumbru și pesimist, ci pentru că viața în sine este absurdă și lipsită de speranță. De ce suferă Treplev, un autor neîmplinit? El are chiar o replică în Pescărușul: „Noi nu ar trebui să reprezentăm viața așa cum este, ci așa cum apare în visurile noastre”. Iată diferența dintre Treplev și A.P. Cehov. De aceea personajele cehoviene visează la o altă viață, dar aceasta le este inaccesibilă. Ați vorbit la repetiții despre universul lui Cehov, populat de personajele sale. Dar fiecare scriitor își creează propriul univers – universul lui Dostoievski, al lui Tolstoi, al lui Faulkner și mulți alții. De ce vă interesează pe dumneavoastră, ca regizor, în mod special universul cehovian? Deoarece, în opinia mea, prin cruzimea sa, acest univers este cel mai aproape de viață. Este cel mai veridic. De aceea este înțeles și în Noua Zeelandă, și în Australia, și în Groenlanda, Africa sau Coreea de Nord. Și cum altfel să‑l numim, dacă aceste suferințe umane nu au sfârșit?! Nu mai au sfârșit aceste războaie. Nu au sfârșit aceste morți, aceste distrugeri. Ne atacă oare extratereștrii sau fiarele din junglă? Sau poate în savane animalele s‑au unit împotriva omului și au început un război? Nu! Cine te amenință, omule? Perfidia. Scârnăvia naturii umane, care e o asemenea forță distructivă încât omul, fără să‑și dea seama, se autodistruge. Omul însuși este generatorul acestei cruzimi. Imaginați‑vă pentru o clipă Pământul fără oameni. Acesta ar fi ceea ce se numește Paradisul pe Pământ. Vorbesc absolut serios. Ar fi acea natură ce există după propriile legi. Legi universale. Legi pe care omului, dintr‑un motiv oarecare, nu i‑a fost dat să le simtă și să le înțeleagă. Omul consideră roboții și oamenii. Apoi, aceste entități, fie ele roboți, oameni sau ființe create artificial, încep să gândească independent. Își conștientizează situația și încep să protesteze. Avem de‑a face, așadar, cu o revoltă a personajelor cehoviene. Ele protestează împotriva propriilor destine, dar și împotriva autorului. Ele îi cer să le răspundă: ce faci cu mine? cum ar trebui să procedez eu? ce să întreprind? Mai mult, ele chiar încearcă să ia decizii pe cont propriu pentru a‑și schimba radical cursul vieții. Și aici intervine autorul, A.P. Cehov, care spune: „Nu, oprește‑te. Până aici. Asta nu trebuie să faci. Asta nu poți face”. Iar la întrebarea „De ce?” răspunsul este: „Nu știu de ce”.
Și înțeleg de ce A.P. Cehov nu știe. Pentru că adesea chiar noi înșine nu înțelegem în viață de ce lucrurile se întâmplă într‑un fel sau altul. De ce ne regăsim în situații fără ieșire, fără soluție, fără explicație, fără nimic. Dar așa se întâmplă. Cu alte cuvinte, Cehov nu și‑a plasat personajele în mod arbitrar într‑o situație fără ieșire și nici nu‑i tratează cu cruzime în mod deliberat. Autorul nu poate să flirteze cu viața, să schimbe ceva sau să o înfrumusețeze. La Cehov nu există happy end‑uri. Piesele lui nu au finaluri fericite, pentru că în viață nu există sfârșituri fericite. Aceasta este realitatea. Nu pentru că el este un scriitor sumbru și pesimist, ci pentru că viața în sine este absurdă și lipsită de speranță. De ce suferă Treplev, un autor neîmplinit? El are chiar o replică în Pescărușul: „Noi nu ar trebui să reprezentăm viața așa cum este, ci așa cum apare în visurile noastre”. Iată diferența dintre Treplev și A.P. Cehov. De aceea personajele cehoviene visează la o altă viață, dar aceasta le este inaccesibilă.
Ați vorbit la repetiții despre universul lui Cehov, populat de personajele sale. Dar fiecare scriitor își creează propriul univers – universul lui Dostoievski, al lui Tolstoi, al lui Faulkner și mulți alții. De ce vă interesează pe dumneavoastră, ca regizor, în mod special universul cehovian?
Deoarece, în opinia mea, prin cruzimea sa, acest univers este cel mai aproape de viață. Este cel mai veridic. De aceea este înțeles și în Noua Zeelandă, și în Australia, și în Groenlanda, Africa sau Coreea de Nord.
Și cum altfel să‑l numim, dacă aceste suferințe umane nu au sfârșit?! Nu mai au sfârșit aceste războaie. Nu au sfârșit aceste morți, aceste distrugeri. Ne atacă oare extratereștrii sau fiarele din junglă? Sau poate în savane animalele s‑au unit împotriva omului și au început un război? Nu! Cine te amenință, omule? Perfidia. Scârnăvia naturii umane, care e o asemenea forță distructivă încât omul, fără să‑și dea seama, se autodistruge. Omul însuși este generatorul acestei cruzimi.
Imaginați‑vă pentru o clipă Pământul fără oameni. Acesta ar fi ceea ce se numește Paradisul pe Pământ. Vorbesc absolut serios. Ar fi acea natură ce există după propriile legi. Legi universale. Legi pe care omului, dintr‑un motiv oarecare, nu i‑a fost dat să le simtă și să le înțeleagă. Omul consideră că noi, oamenii, suntem zei, stăpâni, constructori, creatori. Vom face asta, vom zbura încolo… Încontro veți zbura? Nu veți zbura nicăieri!…
Mașinăria Cehov nu este primul spectacol pe care‑l montați după piesele lui Matei Vișniec. Ce vă atrage la acest autor?
Mă atrage poezia din creația sa. Nu degeaba și‑a început activitatea literară ca poet. Are un simț poetic aparte. Vișniec vede lumea, inclusiv cruzimea ei, aspectele întunecate, sumbre și pesimiste ale vieții prin prisma poeziei. Lumea sa evocă o anumită tristețe, la fel, un sentiment de farmec de neuitat. Acest lucru, cred eu, îi unește pe A.P. Cehov și pe Vișniec. Dar Vișniec încă nu a atins același nivel de cruzime ca Cehov. Personajele sale sunt ciudate, mai comice, mai exotice. Majoritatea lor nu au nume – „Omul cu pălărie”, „Bătrânul cu baston”, „Doamna cu voal”, „Băiatul cu ziar” –, ca și cum ar fi arhetipuri, imagini colective ale unor straturi ale populației sau ale societății. Într‑un singur personaj recunoaștem o întreagă armată de astfel de oameni, astfel de caractere. Îmi mai place la Vișniec faptul că este foarte teatral. Pentru regizor, pentru actori, scenografi el este foarte „profitabil”. Textele sale oferă multe posibilități pentru imaginație, pentru creativitate în montarea spectacolelor. În interiorul acestor piese există o mare libertate. Vișniec este un visător, dar are și mult umor și sarcasm, unul subtil și ascuțit. El jonglează cu replicile ca un adevărat virtuoz. Textele sale sunt în același timp literatură, muzică, dans, mișcare și zbor.
Când montați un spectacol, luați în considerare publicul care îl va urmări? Vă gândiți la ce ar putea plăcea spectatorilor și ce nu?
Mai degrabă, nu! De aceea, probabil, mulți mă consideră învechit – nu mă interesează trucurile care trebuie „în mod obligatoriu” să fie prezente într‑un spectacol modern. De exemplu: trebuie să existe cu siguranță un microfon, trebuie să existe cu siguranță proiecție, trebuie ca un bărbat să fie neapărat îmbrăcat în straie de femeie, trebuie să existe cu siguranță un limbaj obscen. Mai cu seamă, limbajul obscen e pur și simplu obligatoriu pentru ca spectacolul să fie considerat modern.
Și multe alte trucuri de genul acesta, toate foarte ieftine. Eu le numesc „libelule de‑o zi”, ele mor repede. Pentru mine, autorul este important – să poți dezvălui publicului lumea autorului: cu ce respiră, cu ce trăiește, cum simte, ce se întâmplă în forul său interior. Dacă înțelegi cu adevărat lumea autorului, nu mai e nevoie să inventezi ceva sofisticat. Modernitatea nu se află pe scenă, ci în percepția publicului. Ea are loc în mintea celor care privesc, în ochii lor. Ei interpretează ce se întâmplă pe scenă în funcție de experiența personală și de nivelul lor de educație.
Cum credeți, cărui public îi va fi interesant acest spectacol?
Greu de spus. Tinerilor educați le‑ar putea fi interesant. Îl vor vedea pe Cehov dintr‑o altă perspectivă. Și acest lucru nu poate să nu fie interesant pentru cineva educat. Sau, iată un exemplu din experiența mea: acum mai bine de 20 de ani, când am pus în scenă Mașinăria Cehov în Franța, această piesă a fost jucată în limba franceză. După una dintre reprezentații, am fost abordați de trei doamne. Erau foarte drăguțe, de vârstă mijlocie. S‑au dovedit a fi turiste din Olanda. Au spus că au văzut afișul și au decis să intre să vadă spectacolul. „Nu l‑am citit pe A.P. Cehov, dar știm că este un mare scriitor. După spectacolul dumneavoastră, ne‑am simțit foarte rușinate că nu l‑am citit pe Cehov. Ne vom întoarce acasă, îi vom găsi cărțile și vom începe să‑l citim” – un compliment mai frumos nici că se putea.
