Când a început războiul, toată lumea a încetat să mai lucreze. Credeau că va lua sfârșit în curând.
După ce a trecut o lună și războiul nu s‑a încheiat, toată lumea a revenit la muncă. Doar bunica a rămas acasă cu nepoții ei, Yarema și Oleksa. Unul avea 8 ani, iar celălalt
– 6.
Odată, când a pornit alerta de raid aerian și sirena a urlat – și asta se întâmpla aproape în fiecare zi –, bunica și băieții, ca de obicei, au coborât în subsolul uscat, cald și confortabil. Acolo s‑au făcut comozi și au deschis cartea. Cel mai adesea, bunica citea cu voce tare, deoarece copiilor le plăcea cum citește.
Sirena a tânguit mult, mult timp. Și deși subsolul era bine protejat, sunetul și‑a făcut drum spre ei stingherindu‑i. Deodată, Yarema, fratele mai mare, a exclamat entuziasmat:
-Bunico, știi, astăzi mi‑am dat seama că atunci când rușii vor veni aici, eu nu te voi putea apăra. Chiar dacă antrenorul meu de
kung fu spune că deja pot să lupt bine, un soldat rus are aproximativ 170 de centimetri înălțime, am găsit pe Internet, eu în schimb am doar 110. Deci nu am nicio șansă de a‑l învinge. El pur și simplu mă va apuca de păr și mă va arunca afară. Așa că trebuie să creăm un plan de autoapărare. Nu putem sta și aștepta să se întâmple ceva groaznic!
-Nu, nu, nu putem! a îngânat Oleksa.
Bunica s‑a desprins de carte, s‑a uitat atent la copii și a spus:
-Nu vă gândiți la asta, copii. Tatăl și bunicul vor veni curând, ei ne vor apăra.
Yarem a fost revoltat de cuvintele ei:
-Grozav! Dar mâine dimineață vor merge din nou la muncă și vom fi din nou singuri. Întelegi? strigă el, urmat de Oleksa, care nu a stat niciodată departe:
-Avem un război! Cum să nu te gândești la el? Ei bine, cum?
-Bine, încuviință bunica și oftă. Dar mai trebuie să așteptăm până vin ai noștri.
Să ne așezăm cu toții împreună și să venim cu un plan.
Yarema abia aștepta seara. O credea sincer pe bunica lui, dar știa că există diverse circumstanțe care îi împiedică uneori pe adulți să‑și îndeplinească promisiunile. Totuși, în același timp, circumstanțele au fost extrem de favorabile. La cină, adulții s‑au consultat, iar a doua zi le‑au cumpărat băieților pistoale sport și au amenajat un poligon de tragere în curte. Era un pic sumbru, dar Yarem și Oleksa radiau de fericire, privind noua lor armă cu interes și mân‑ dri de ea. Și mândri de ei înșiși, desigur. În aceeași zi, bunicul a început să‑i antreneze. Arma s‑a dovedit a fi grea și, în primul rând, trebuiau să învețe să o țină corect și abia apoi să tragă din ea. Cu toate acestea, în curând băieții alergau deja la bunica lor lăudându‑se:
-Deja am eliminat 2 din 10, iar Oleksa doar 1!
-Nu, Yarema! Și eu 2!
-Am deja 5 din zece!
-Și eu am 3!
-Am deja 7 din 10!
-Și eu am 5!
Au trecut câteva săptămâni așa. Războiul a continuat, la fel și antrenamentul zilnic. Apoi, într‑o zi, Yarema, fericit și obosit, chiar epuizat, a alergat la bunica lui și a spus:
-Bunico, mă poți felicita! Am zece din zece! Rezultat stabil!
-Bravo! l‑a lăudat bunica.
-Știi cum am făcut? Vrei să‑ți spun? Bunicul tocmai mi‑a dezvăluit un secret: atunci când vrei să neutralizezi inamicul cu o astfel de armă, trebuie să țintești direct în ochiul lui, altfel nimic nu va funcționa! Asta fac acum: îmi imaginez ochiul inamicului în centrul țintei și lovesc mereu.
Bunica nu a spus nimic, doar și‑a îmbrățișat nepotul fericit, i‑a sărutat capul blond și ondulat și a plâns…
