Soarele răsare întotdeauna pe malul stâng al Prutului și apune pe malul drept. Ai spune că e unul dintre farurile de odinioară, orientat de grănicerii sovietici deasupra Prutului. Doar soarele și păsările traversau pe atunci Prutul. Așa îi spune bunica Olga. Fața Alexandrei Gherman se oglindește în apa lacului de acumulare de la Costești. I se pare că pistruii sunt nisipul fin de pe fundul apei. Este singură pe mal în această zi de primăvară. Aici, în Țara Prutului, satele devin tot mai mici în fiecare zi, iar cimitirele – amintirea a ceea ce erau odată așezările. Alexandra privește în jur. Pe Prut, primăvara este ca o femeie care devine pe zi ce trece tot mai frumoasă. Dar nu are cine să o vadă, cine să o iubească. Privește spre apă și caută să își imagineze cam pe unde sunt satele Șerbaca și Cuconeștii Vechi, înghițite de lacul de acumulare. Uneori, vara, când apa scădea, căuta în fostul sat Șerbaca lucruri lăsate de cei strămutați. Acasă, pe un perete al șopronului din ogradă, are vreo douăzeci de unelte recuperate. Alexandra își adună tot curajul pentru a se întoarce acasă, în satul Dumeni, la 200 de metri de malul lacului de acumulare. Acasă o așteaptă bunica Olga și bunicul Alexei. Uneori își spune că părul ei se aseamănă mai mult cu coama calului și blana câinelui, roșcați, ca și ea, și nu cu părul bunicilor de pe linia tatălui. Cică în sat trebuie să vină să se facă recensământul populației. Deși în satele de pe Prut ar suna mult mai realist „recensământul supraviețuitorilor”. Pășește atent și își amintește un vers dintr‑o carte a poetei Irina Stavskaia: „Cine sunt? Cine sunt? Un mormânt părăsit”. Găsise cartea în chirilică printre volumele aruncate din biblioteci. Se miră cumva că Stavskaia a dispărut complet din literatura dintre Prut și Nistru. Ca mulți alții. Undeva poate se mai află mormântul ei. Avea, poate, dreptate poeta când scria ,,Scriu versuri… Pentru cine scriu? La cine‑s ele astăzi? Le va păstra vreun suflet viu? În casă, pe fereastră?…” Ar vrea să discute cu cineva despre asta, dar nu are cu cine.
Vede pe stâlpi niște anunțuri: nu știu cine face ochelari. Aici, dincolo de capătul lumii, nu este nici măcar un anunț cu locuri de muncă în străinătate, așa vezi în toată Moldova. În fața magazinului sătesc pe care scrie „Prăvălie” se oprește un pic. E închis. Magazinul funcționează câteva ore pe zi. Și așa e mult. Pâine se aduce de două ori pe săptămână, dar se pare că nici așa nu are rost. În rest, pe rafturi sunt produse care seamănă cu cele dintr‑un ziar vechi pe care bunica Olga îl răsfoiește în fiecare zi.
În curte, bunica Olga Gherman citește un număr din 21 august 1983 al ziarului „Moldova Socialistă”. Ziarul e galben și trebuie manevrat cu atenție. Orice pală de vânt îl poate face ferfeniță. Olga Gherman are o fotografie pe prima pagină, în livada de meri. Era tânără și fruntașă. Azi, dacă ar da timpul înapoi, și‑ar dori să fie doar tânără. Și satul să fie viu ca în urmă cu patru decenii. Doamne! În timpul scurs de la apariția ziarului, de cincisprezece mii de ori a răsărit soarele pe malul ăsta și a apus pe celălalt. Articolele le știu amândouă pe de rost. În ziar, totul este pozitiv. Succese, cincinalul, comunismul și o fotografie cu o femeie tânără și frumoasă: Olga, bunica ei. O sigură știre negativă este în ziar, o notă de protest adresată guvernului SUA. Știrea asta e cam singura care a supraviețuit vremurilor.
-Iar citești ziarul ăsta?
-Doar mă uit.
Olga Gherman nu e nostalgică decât după tinerețe și viața de odinioară. A muncit mult, dar micile medalii primite nu înseamnă nimic pentru ea. Nu au însemnat nici atunci și nici acum. Ritualul cititului înseamnă doar rememorarea vieții. S‑a născut în ’52, s‑a căsătorit în ’71. Are o fată, doi băieți, cinci nepoți. Acum a rămas cu soțul și nepoata, care, mâine‑poimâine, va pleca, și ea. Îi mai zice uneori:
-Ești tânără, frumoasă, nu ai ce căta pe Prut.
Olga Gherman aude foșnetul copacilor în bătaia vântului. Ca un strigăt de departe. Uneori se spune că foșnetul copacilor de pe mal ar fi strigătul celor din mormintele satelor înghițite de apele lacului de acumulare.
Țara Prutului este o fundătură a geografiei. Malul Prutului este capătul lumii, chiar dacă atlasele școlare nu precizează clar lucrul acesta. Deși albumele geografice din perioada sovietică aveau culoarea roșie până pe malul râului. Deci tot un fel de graniță a unor lumi. Olga Gherman își amintește cum era Prutul înainte de a se construi barajul. Lat cât grădina din fața casei. Pe malul celălalt era un român. Crețu. Uneori, îl zărea. Își scotea mama bătrână în fața casei albastre. Când au construit barajul, l‑au mutat într‑o noapte, iar casa au făcut‑o una cu pământul. Se vedeau, dimineața, bucăți albastre, de ai fi spus că fâșii mari de cer căzuseră acolo. Așa cum și pe malul acesta au făcut cu Cuconeștii Vechi și Șerbaca. Numai că aici a durat mai mult. Își amintește și casele. Bucăți de cer și nu altceva. Țăranii își luau ce aveau și erau urcați în camioane. Nu de casă le părea rău. Căci țăranul în fiecare primăvară reface casa, o vopsește, se face clacă dacă e nevoie, și în câteva zile apare o casă nouă. Dar țăranul nu renunță la pământul lui chiar dacă i se zice că va fi pe fundul apei. El știe că acolo e ceva ce e al lui. Și pentru un țăran, nu știu cum, dar pământul e mai de preț chiar și decât familia. Femei se mai găseau, bărbați mai erau, dar pământul parcă nu le ajungea niciodată. Știa că unii, când erau îngropați, doreau să aibă pământ în sicriu. Un pumn măcar. Poate de asta se și zice că omul e făcut din pământ.
Olga scutură cumva capul să împrăștie această amintire, apoi filmul alb‑negru din mintea ei a proiectat altă peliculă.
Puseseră grănicerii garduri de sârmă. Ziceai că pasărea în zbor nu va putea trece. Soarele apunea întotdeauna pe malul celălalt, dar era așa roșu, de ziceai că s‑a agățat în sârmă ghimpată și sângerează. Uneori discuta cu soțul Alexei dacă era mai bine sau nu să fi trăit pe malul celălalt. Știa răspunsul dinainte, ca și articolele din ziar. Alexei spunea întotdeauna aceleași cuvinte și își făcea cruce:
-Ori acolo, ori aici, sănătate să avem!
Uneori, ea ar fi vrut să adauge ca să audă și soțul:
-Doamne, fă să am din nou 30 de ani și dă‑mi câteva hectare de pământ să îți arăt de ce sunt în stare!
Dumnezeu există, dar niciodată nu se aventurează în Țara Prutului. Poate e prea departe, poate e prea îndurerat de ceea ce vede. Nepoata își face de lucru prin ogradă. Bunica Olga o consideră așa frumoasă, deși Alexandra Octavianovna este nemulțumită uneori de ea. Câteodată discută pe tema asta și bătrâna îi zice:
-Tu vezi ce spune apa când îți vezi chipul, vezi oglinda, nu ce zic bărbații. Că dacă te iei după ce zic ei, în viață nu ajungi nicăieri.
Ciudat i se pare Alexandrei cum sună „nu ajungi nicăieri!”. Parcă cuvintele astea sunt o parolă care o face să își revadă viața de până la 18 ani. Născută aici, în Dumeni, plecată cu familia în orașul Pușkin din Rusia, reîntoarsă în sat. Părinții, plecați în patru zări pentru a câștiga ceva. Ea ar vrea să studieze stomatologia la Chișinău. Nu s‑ar mai întoarce în sat. Va termina anul acesta liceul la Văratic și va pleca din Țara Prutului. Bunica Olga îi întrerupe gândurile:
-Ai fost la Prut?
-Da.
-Ai intrat cu picioarele?
-Da.
-Eu am atins prima dată apa Prutului când au dat gardul jos. Iaca, nu mai țin minte cum o fi fost la botez, dar apa asta are ceva în ea. Mi se părea că suntem un fel de sectanți care ne botezam în râu.
Bătrâna Olga este ființa în care se regăsesc și creștinismul, și comunismul. Ciudați sunt oamenii din Țara Prutului! Ea a apărut pe prima pagină în „Moldova Socialistă”, avea cinci decorații și totuși era botezată la biserică, se căsătorise la biserică, Învierea și Crăciunul erau pentru ea mai mult decât 9 Mai și 7 Noiembrie. Acum ea dă lumânările la biserică, deși uneori nu are cui, și le cumpără tot ea, trecându‑și numele în caiet și plătind când primește pensia. Uneori îi mai spunea Alexandrei:
-Eram așa tânără și ei au vrut să mă tragă în partid, dar eu credeam în bunul Dumnezeu.
Alexandra oftează, iar bunica Olga o întreabă:
-Când vine fotograful?
-Săptămâna asta. Ne aduce fotografiile.
Nimeni nu mai ține minte exact, nici nu prea mai are cine, cum se făceau odată fotografiile în satul Dumeni, în Țara Prutului. Erau, parcă, fotografi la Râșcani, la Bălți. Veneau și făceau poze la nunți. Am găsit unele fotografii din Dumeni. Aș fi vrut să îi întreb cum de nu apelau la un fotograf din satul Văratic. Efim descoperise magia fotografiei și pentru el nimic nu mai era mai important decât să fotografieze sătenii. Omul, când a murit soția, și‑a dat seama că a rămas nu numai cu amintirile, visurile, gândurile, ci și cu sute de fotografii. Le știu. Astăzi sunt aproape cu toții morți. Și mai știu că așa se va întâmpla la un moment dat și cu mine.
Bătrâna Olga strânge cu grijă ziarul, îl împăturește și îi spune nepoatei Alexandra:
-Iaca, s‑a mai dus o zi.
Se aud glasurile păsărilor, iar bătrâna se uită spre cer și adaugă:
-Cocorii văd că se întorc, dar niciodată oamenii.
Alexandra Gherman se gândea la altceva. Încerca cumva să își pipăie viața. Da, va pleca. Și‑ar dori să întâlnească un băiat care să o iubească. Deși ea nu mai crede în iubire. Vede atâtea fete care postează zilnic pe rețelele de socializare poze în care par fericite, dar știe că viața lor e mai rea decât singurătatea din Țara Prutului. Totul e un fel de fotografie cu bunica zâmbitoare pe prima pagină din „Moldova Socialistă”, când toți erau obligați să aibă abonament la ziar. Toți erau oficial fericiți. Acum, Facebook este noua „Moldova Socialistă”, deși realitatea este exact pe dos.
-Nu mă auzi? La ce te gândești? Îți ziceam că, iaca, vin cocorii, dar oamenii nu revin în sat. Parcă e ceva din carte, îi repetă bunica Olga.
-Da. A fost o nouă zi din viața mea. Aceeași.
