Mereu cerșim vieții ani mulți, așa‑n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Și încă nu‑nțelegem că fără de iubire
Se vestejește Timpul în noi ca floarea‑n glastră.
(Vasile Voiculescu, fragment,
Sonetul CLXXXIII)
August: Osage Country, comedia neagră a prăbușirii (nu doar a unui cuplu), scrisă de Tracy Letts, unul din greii dramaturgiei de peste ocean, scenarist multiplu premiat și aplaudat, actor de teatru și cinema, ajunge în scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău pentru a ne pune în față o busolă și semne de cale: din vremi ancestrale, bătălia dintre bine și rău se dă în sufletul fiecăruia. Și dacă frumusețea e în ochii privitorului, dragostea răsare din inima celui ce iubește. În avanscenă, sub privirile îngrozite ale tribunalului de la bară, dar și din stal, se zbuciumă „o familie” disfuncțională (vorbă să fie – familie doar cu numele, căci nimeni nu iubește pe nimeni, nici chiar pe sine); rude de sânge se sfâșie reciproc cu mânie (nu poți zice „mânie proletară”, fiind antrenați aici reprezentanții midle class, ai clasei de mijloc spre mai sus a societății americane), pe alocuri cu voluptate. Trăsătura distinctivă a parastasului după capul familiei, poetul Beverly Weston (Iurie Negoiță, Romeo decepționat, ajuns la maturitate), e ura, dorința de a evada, oriunde și cât mai rapid… Decesul (mai mult ca sigur, premeditat) al șefului clanului trasează altfel liniile de forță; sunt puse pe tapet, fără machiaj, dușmănii, trădări, ranchiune, reale sau doar imaginare. Fiica mai mare, Barbara (figură de răpitoare extenuată, Margareta Pântea, eclatantă) râvnește a fi dominantă în această nouă ecuație, chit că este proaspăt eșuată în mariaj. Or, se știe, dragostei îi e străină dorința de putere: unde predomină puterea, dragostea e lipsă la apel… Soțul, craiul vânător de fuste Bill Fordham, face act de prezență din complezență, oarecum absent. De mult ieșit din tiparul de țăran sfătos, Alexandru Leancă, stilatul cu ștaif aristocratic, ținută la patru ace, à la Clark Gable, impune aici imaginea unui șmecher cu școală, jonglând cu sentimentele celorlalți.
Regizorul Alexandru Cozub ordonează cu mână sigură eșichierul: trupele beligerante flutură, ca niște drapele zdrențuite, frustrări și reproșuri. Doar Johnna Monevata, indianca angajată ca menajeră, privită cu condescendență de toată adunarea, purtătoarea unor tradiții (cu rădăcinile la vedere, nedespărțită de medalionul cu ombilicul primit la naștere), interpretată fremătător de Corina Rotaru, voiește a rupe cercul vicios al neiubirii, de a instila un strop de bunătate în acest deșert al singurătăților egoiste și inflamate ce se insultă, se rănesc reciproc, metodic și chiar cu plăcere. Zadarnic însă… fata ține în mână manuscrisul ultimei piese a lui Weston. Însă în vacarm ambiant, ce mai contează? În surdină, sunetul cehovian de strună ruptă: precum cele trei surori se visau „la Moscova, la Moscova!”, trio‑ul Barbara, Ivy, Karen jinduiește a evada din tirania toridă a Violetei (partiție complexă pendulând între ridicol și tragic, tur de forță pentru Tatiana Lazăr‑Saenco; confirmându‑i harul oarecum latent, premiul pentru cel mai bun rol feminin la Gala premiilor Unitem, 2024). Mama toxicomană, alcoolică, abuzivă își înjosește sadic neamul, în special pe cele trei fiice. Fiul sărac cu duhul, născut dintr‑o relație nedemnă, Charlie Junior (cel mic, Little, pare mai adecvat contextului), e mereu tachinat; Ivy ar vrea să plece cu el, însă o răsturnare dramatică de situație o împiedică definitiv.
Și aici, iluzia, visul copleșitor al paradisului care e mereu acolo unde nu suntem noi; Moscova, Moscova sau New York, New York, sau Parisul dorit de Chirițele noastre nu e decât o escală, și tot așa mai departe: „fă rai din ce ai” este îndemnul cel mai înțelept și cu cale…
Comedia neagră ca o pastilă amară face bine excesului de fiere al comunității deprimate. În schimb, triumfă dragostea de teatru și dedicația interpreților ce ne conving că suferința nu e obligatorie, suntem în drept s‑o ignorăm. Să fim empatici, să ne ascultăm reciproc, să ne smulgem din zalele strâmte ale autodistrugerii, ale victimizării. Să nu ne mai plângem de milă… Să ascultăm muzică bună – cea din spectacol –, să ciocnim clondire cu licori savante și, relaxați, să privim cum dispare lumea, topindu‑se în neant cu tot ce‑am iubit și‑am detestat vreodată… În noi înșine aflăm și infernul, și paradisul… Să avem curajul de a trăi viața și iubirea așa cum sunt, nu cum am voi să fie.
