Capitolul III (fragment)
Crimele de război
Cele mai odioase omoruri în rândurile populației pașnice de la Corjova
Odată cu ocuparea localităților din Afganistan de Armata Sovietică, un grup de soldaţi trecea din casă în casă, căutând mujahedini înarmați. Ruşii numeau această operațiune чистка (purificare). Fiind supuşi permanent unui risc de-a încasa un glonţ chiar de la bătrâni, femei ori copii, mercenarii din aceste grupuri nu erau totdeauna cu toate ţiglele pe casă. Unii îşi anihilau frica cu alcool, alţii cu droguri, dar cei mai mulţi fumau cânepă, care creştea acolo ca în raiul șeitanului. Şi în asemenea stare, purificarea lor se termina deseori cu omoruri nejustificate şi violuri. Mai târziu, această practică a fost adusă şi în războiul din Republica Cecenă Icikeria, iar la unele posturi TV militarii ruşi declarau că trebuie lichidată partea bărbătească chiar până la vârsta de zece ani, deoarece şi aceştia prezintă pericol.
Dar ceea ce s-a întâmplat în satul Corjova nu se supune nici acestei explicații, făcându-ne să utilizăm aici alţi termeni – genocid pe criterii de naționalitate.
Masacrul de duminică
Tragedia care a avut loc în noaptea duminicii de 7 iunie pe strada Școlii a înfiorat nu numai locuitorii satelor din apropiere, dar şi orice fiinţă cu discernământ care a auzit despre acest caz.
În dis-de-dimineaţa zilei de 8 iunie, vecinii din mahala au fost treziţi de bocetul teribil al bătrânei Chilina:
– Au ucis-o pe Manea!!! striga sărmana femeie, disperată.
Oamenii au sărit în ajutor, dar au găsit toate uşile încuiate şi bătrâna plângând-o în mijlocul curţii pe Manea, care nu se vedea nicăieri.
– De unde ai luat-o, femeie hăi? încercau vecinii s-o liniştească. Nu-i nimeni!
– Au ucis-o! ţinea una şi bună bătrâna. Eu ştiu!!!
Cineva a adus în pripă un fierăstrău de metal, tăind lacătele.
Şi într-adevăr, în beci a fost găsit cadavrul Marinei Dorofeev (numită de mamă-sa şi de localnici Manea), în vârstă de 50 de ani, şi al lui Alexei Dorofeev, care avea sub 60 de ani. În şopron au mai dat de doi morţi, Olga Dorofeev şi Nicolae Coţofan, ambii având vârsta de 40 de ani. Vecinii au povestit că în seara respectivă oamenii aceştia s-au ascuns de bombardamente în beciul unui fotograf de peste drum. Însă la poarta Marinei s-a auzit un zgomot şi Alexei Dorofeev s-a dus primul să vadă cine este. Văzând că nu se mai întoarce, au plecat încă trei în ajutor, dar nu s-au întors nici ei.
În beciul fotografului a fost găsit soţul Olgăi Dorofeev, ascuns după poloboace, încărunţit şi îmbătrânit. Nu recunoştea pe nimeni şi multe săptămâni după aceea stătea închis în casă şi se ruga lui Dumnezeu. L-am văzut în 2004, documentându-mă pentru această carte. Era mai calm, cu barbă deasă ca un lipovean. A venit însoţit de fiul lui de vreo şaisprezece ani, dar nu mi-a povestit nimic, la fel cum n-a dorit să povestească ceva nici sătenilor sau rudelor. Probabil n-a văzut nimic, rămânând în beci, dar mai ales, era posedat de oroarea pătrunsă adânc în oasele lui. În prima ediţie a cărţii nici n-am amintit despre el, îi era frică şi a acceptat întâlnirea noastră numai cu condiţia să nu scriu despre existenţa unui martor al acestui masacru. În piesa mea de teatru Beciul, am inclus totuşi acest personaj, dar mai mult cu motiv artistic şi cu nume inventat.
Cu vreo două săptămâni înainte de acest incident tragic, am văzut-o pe Olga Dorofeev, o brunetă frumoasă, înaltă. Se întorcea de la locul său de refugiu (pare-se din tabăra „Andrieş”, satul Ivancea, Orhei) şi, trecând pe la postul patru, cineva i-a spus despre moartea lui Ion Grecul.
– Cum?! nu-i venea femeii să creadă. Ion Grecul e mort??! Ion Grecul e mort?! repeta
ea şocată, înecându-se de plâns.
Şi peste câteva zile, sătenii din mahala priveau pierduţi la cadavrele găsite, printre care era şi trupul Olgăi, neştiind cum să procedeze.
– Să le ducem la Dubăsari! a propus un sătean pe nume Grigore Racu. Să vadă tot oraşul ce fac bandiţii lui Finaghin!
Iar bandiţii lui Finaghin au fotografiat şi au difuzat imaginile terifiante prin mass-media şi cărţi, învinuind de aceste omoruri voluntarii de la Cocieri. Mai târziu, sătenii l-au acuzat pe Grigore Racu pentru iniţiativa lui lipsită de judecată.
În acel moment însă, s-a apropiat de oamenii îngroziţi N. Carp, privind şocat la descoperirea macabră de aici.
– La Mişa Vâşcovschi mai sunt morţi, a anunţat el cu voce sugrumată.
Intrând în curtea vecinilor, oamenii au dat peste trupul stăpânului casei, Mihail Vâşcovschi, împuşcat lângă gard, strângând în pumn o piatră. Alături de stăpân zăcea câinele ucis, despre care se ştia că avea căţeluşi, dar aceştia lipseau din cuşcă.
În casă au găsit cadavrul fiicei lui Mihail, Aliona Vâşcovschi, de 13 ani, în baie – corpul neînsufleţit al prietenii ei de 10 ani, Tatiana Gaţcan, ambele violate şi împuşcate în ureche, iar pe canapea stătea ghemuită în somnul cel de veci mama Alionei, Maria Vâşcovschi.
Din povestirile martorilor, victimele împuşcate în ureche arătau ca vii, dar l-a înmormântare s-au învineţit, devenind de nerecunoscut.
A doua zi, într-un desiş, a fost găsit şi cadavrul Galinei Gaţcan, mama fetiţei Tatiana. A recunoscut-o fiul ei de nouă ani, după papucii de casă.
– E mama mea! ţipa copilul ţinut la distanţă de consăteni. Aceasta e mama mea!
Se vorbea că în zilele acelea la Dubăsari a sosit o partidă nouă de cazaci, care a făcut o incursiune prin sat după maşini. De fapt, sarcina lor era să nimicească cât mai mulţi „români naţionalişti”, băgând în ceilalţi frica, maşinile erau numai trofee. N-am avut posibilitatea să fac investigaţii mai detaliate în această privinţă, şi totuşi am găsit o femeie din sat care a observat noaptea pe geam un grup de cazaci sau gardişti trecând pe strada Şcolii şi ţinând în braţe nişte căţeluşi.
Ce dezamăgire!
Nouă oameni au fost împuşcaţi în noaptea de 7 iunie 1992! Nouă suflete paşnice, nouă locuitori ai satului Corjova, inclusiv copii!
Din voia întâmplării, în duminica de 7 iunie l-am văzut pe Mihail Vâşcovschi. Eram la postul 20. S-a declanşat un schimb torenţial de focuri, iar el venea spre postul nostru acoperindu-şi cu braţul ochii, de parcă ferindu-se de praf.
– Nu trageţi! a strigat cineva. E săteanul nostru, tatăl lui Alexandru!
Am încetat să mai tragem, avertizând şi postul numărul 1, în a cărui rază de bătaie era strada până la fostul post 21, astfel omul a răzbătut fără incidente la noi. Era un pic turmentat, oricum. Găsindu-şi aici fiul, l-a anunţat că mama lui, Maria Vâşcovschi, a fost rănită de schijele unei explozii din ogradă.
– Nu ştiu ce să fac şi dacă mai e în viaţă.
Excitat peste măsură, omul insista să se întoarcă acasă, însă noi l-am reţinut până va mai scădea din intensitate focul. L-am servit cu nişte vin adus de cineva din sat şi, după-amiază, când s-a făcut linişte, el a plecat acasă.
Le-am cunoscut şi pe Aliona Vâşcovschi şi Tatiana Gaţcan. Deseori treceau pe la noi, stând cu Alexandru la taifas la poarta casei cu ţiglă roşie, unde eram dislocaţi după ce bombardamentele ne-au alungat din clădirea pensiunii. Tânărul, evitând înrolarea în armata transnistreană, s-a aciuat printre noi, găsindu-şi aici prietenii din copilărie care luptau pe capul de pod Cocieri.
După înmormântarea familiei sale, care a avut loc la Râbniţa, s-a întors la poziţii şi îmi povestea şocat:
– Acolo toţi cred că au fost omorâţi de voluntarii moldoveni! Cum era să le spun că şi eu sunt printre aceşti voluntari? Ei cred cu fanatism în ceea ce le spune radioul local şi ce scriu ziarele transnistrene!
Au trecut treizeci de ani şi iată că în războiul din Ucraina scenariul se repetă, acelaşi stil: ucrainenii îşi bombardează oraşele şi îşi omoară părinţii, soţiile şi copiii, iar ruşii (şi nu numai) cred în aberaţia asta ca nişte cobai umani aflaţi în transa hipnotică inspirată de televizor! De altfel, masacrul de la Bucea şi din alte localităţi ale Ucrainei e o consecinţă a lipsei condamnării ferme de opinia internaţională a masacrului de la Corjova!
