Două proiecte culturale extraordinare, interconectate între ele, au demarat în satul Volintiri, Ștefan Vodă. Primul, intitulat „A fi undeva, a face ceva, o privire personală asupra unei prezențe evazive”,constă într-o expoziție de forografie la Casa de Cultură din Volintiri, programată și în Belgia pentru sfârșitul acestui an. Al doilea, numit „A fi undeva, a scrie ceva, tinerii poeți din Volintiri”, este un proiect de poezie la Gimnaziul „Maria Bieșu” din localitate. Pe durata anului școlar, elevii sunt încurajați, prin diferite inițiative, să-și scrie propriile poezii. La sfârșitul fiecărei luni, unul dintre autori este selectat pentru a fi ambasadorul proiectului pentru luna respectivă. Poeziile tuturor ambasadorilor sunt afișate la expoziția de fotografie de la Casa de Cultură și vor fi expuse în mai multe locuri, prin diferite mijloace.
Permiteți-mi să vă povestesc cum s-au unit proiectul de fotografie „A fi undeva, a face ceva, o privire personală asupra unei prezențe evazive” și proiectul de poezie „A fi undeva, a scrie ceva, tinerii
poeți din Volintiri.”
La începutul verii, pentru prima dată în viața mea, am fost în Volintiri, Republica Moldova. Am ajuns acolo lucrând la un proiect de fotografie pe termen lung. Am ajuns cu multe întrebări. Întrebări despre viață, întrebări despre cum să relaționez cu fotografia, întrebări despre sensul artei și ce anume fac. Ce fel de fotografii relevante pot face eu, un fotograf din Belgia, într-un sat ca Volintiri? Pentru ca fotografiile să nu fie despre distanțarea dintre culturi sau despre alteritatea celuilalt, ci despre o poveste universală a existenței umane. Cum să fac fotografii din ceva din care nu fac parte? Cum să fac fotografii din ceva din care fac parte doar parțial? Într-un context în continuă schimbare, există oare diversitatea celuilalt? Ce este identitatea și unde se termină? Are un efect asupra identității și naționalității mele întâlnirea cu oamenii? Pot să fac ceea ce îmi este necunoscut? Reprezintă oare realizarea de fotografii o linie subțire care încalcă granițe? Pot eu, cufundat într-o cultură care nu-mi este proprie, să spun ceva despre existența umană în general?
Fotografiile pe care le-am realizat în timpul șederii mele la Volintiri reflectă această abordare: reflecția asupra a ceea ce ar putea rezona în universalitatea modului în care noi, ca ființe umane, suntem cu toții undeva, făcând ceva. Ca urmare, deși în multe fotografii se vede prezența umană, ele nu sunt despre individualitatea unei anumite persoane, ci mai degrabă despre relația dintre a fi uman și existența în sine, relația dintre noi, oamenii, și timp.
Aș dori să-i mulțumesc din suflet primarului din Volintiri, Igor Hîncu, pentru că mi-a oferit posibilitatea, pentru o perioadă destul de îndelungată, să fac parte din viața de zi cu zi a satului, a locuitorilor acestuia. Dumnealui m-a îndemnat să mă plimb prin împrejurimi, să învăț și să observ, făcând din aceasta „vara mea în Volintiri”, astfel încât să pot surprinde o parte din prezențea umană în acest mic sat foarte intrigant.
Acum vreau să vă împărtășesc o experiență. În timpul numeroaselor mele excursii fotografice prin sat și la numeroasele întâlniri minunate, am cunoscut o familie excepțional de frumoasă. Vorbeam cu mama și bunica Ala și cu soțul ei. La un moment dat, fiica lor Iulia ni s-a alăturat și mi-a spus că a scris niște poezii. Acest lucru m-a frapat, pentru că a venit atât de natural și a fost pentru mine o întâlnire neașteptată cu puterea creativității. Poeziile au fost scrise nu ca o sarcină școlară sau orice altă formă de provocare, ci au fost pur și simplu o explozie a gândirii creative a copilului și a privirii ei asupra lumii într-un mod specific. Acest moment a fost atât de frumos, încât am simțit că are nevoie și merită validare. Acolo s-a născut ideea „A fi undeva, a scrie ceva, tinerii poeți din Volintiri” și am început discuții cu domnișoara Ina Hîncu de la bibliotecă și cu domnișoara Angela Tih, directoarea Gimnaziului „Maria Bieșu”, școala locală. Entuziasmul pe care l-au arătat acești oameni minunați pentru proiect a făcut ca totul să crească de la o singură idee într-o inițiativă de poezie adevărată.
Urmând ideea lui Roland Barthes din Mesajul Fotografic (1961) despre fotografie ca fiind „un mesaj fără cod”, îmi place să mă gândesc la fotografie ca la un loc în care mă joc intens cu acest cod
pentru a construi un univers de imagini, lăsând spațiu de interpretare pentru privitor.
Vă voi menționa două exemple de codificare pe care le-am folosit în mod special în timpul apariției seriilor de fotografii. Prima tehnică permite jocul cu alegerea încadrării. Să fac alegeri neașteptate în ceea ce arăt și ceea ce a rămas nevăzut. Să invit privitorul să interpreteze și să completeze povestea din care arăt doar o părticică.
Cealaltă tehnică este puțin mai detaliată. Pe măsură ce privim realitatea, ochiul nostru echilibrează lumina și întunericul într-o imagine pe care o putem înțelege cu ușurință. Rezultă că, într-un fel, creierul nostru aplatizează imaginea realității în care trăim. Cu „A fi undeva, a face ceva”, aleg să lucrez în mare parte cu timpi de declanșare extrem de rapizi, ca și cum aș surprinde momentul dinainte de aplatizare. Aproape că refuz realitatea așa cum o cunoaștem pentru a pătrunde în fotografii. În multe cazuri, am fost ajutat de lumina zorilor din Volintiri, care are o calitate foarte specifică, oferindu-i seriei mele de fotografii o consistență aparte.
Deoarece acestea sunt doar două exemple de elemente de joc, aceeași invitație la joc, în opinia mea, se aplică poeziei. Un loc unde ne putem juca cu codurile limbajului și ne putem construi propriile universuri, lăsând loc de interpretare cititorului. Este o experiență care inspiră și stimulează foarte mult și nu pot decât să sper că prin acest proiect copiii vor trăi multe alte momente similare. Sunt foarte mândru și recunoscător că l-am întâlnit pe minunatul Dumitru Crudu, că am putut face schimb de idei și am văzut cât de pasionat și preocupat este să ofere copiilor o platformă și diverse abordări pentru a fi cât mai creativi cu limbajul. Helene Cixous ne îndeamnă, în Râsul Medusei: „Scrie!” Mie, în schimb, mi-ar plăcea să spun: scrie și joacă-te! Și lasă calitatea luminii din Volintiri să fie o inspirație pentru mulți alții!
Traducere din limba engleză de Tatiana Bîrli
