Relația noastră se întărea. A ascultat de sfatul meu să-şi trimită fiica la liceu în România, spunându-i că ale mele făcuseră facultatea la Iași şi București şi cunoșteam sistemul de învățământ. Mi-amintesc de ziua când trebuia să meargă la Iași, să depună documentele, cum se temea, nu mai fusese vreodată în dulcele târg. Am condus-o la gară, i-am procurat bilet dus-întors şi am vorbit cu șoferul microbuzului s-o aștepte până va prezenta documentele, preîntâmpinându-l în glumă:
– Cum v-o închiriez, așa să mi-o restituiți la întoarcere.
De unde ar fi putut ști șoferul cine-mi este Luminița?
Peste o jumătate de lună avea loc concursul notelor şi repartizarea elevilor la liceele din țară. Luminița avea emoții. Aștepta decizia comisiei de la Iași. A aflat-o de la părinții unei colege care făcuse un drum încolo. Nu mai putu să țină în sine vestea până a doua zi şi cu sufletul la gură mi-a telefonat după orele unsprezece. De obicei, la noi în casă se vorbește la telefon până pe la zece, după aceea se consideră un gest necuviincios de a deranja – nu ni se telefonează nici nouă şi nici noi nu telefonăm altora. Dar Luminița n-avea de unde să știe acest lucru. A format numărul. A ridicat receptorul fiica. Pe semne, de emoție, uitase să dea bună seara.
– Cu domnul Dumbrăveanu aș vrea să vorbesc.
La care fiica îi aruncă în receptor:
– Dar unde-s scuzele, doamnă, că telefonați la ora asta? Și e cazul să spuneți „bună seara”.
Apoi mă chemă pe mine.
Luminița se pierdu, dar îmi comunică noutatea că Tania fusese admisă şi înscrisă la liceul din Focșani. Eu am felicitat-o şi am confirmat că liceul de la poalele munților e o școală cu tradiții şi nici nu-i prea departe. Pe urmă, când ne-am văzut, s-a plâns pe Doina că a bruscat-o în seara aceea.
O invitam la spectacole, concerte, recepții. Rodajul relațiilor noastre era pus la anumite încercări. Tot mai des îmi dădea sfaturi şi povețe, lucruri care mă iritau când o făcea în public, în fața unor colegi. Nu-i îngăduiam să-mi facă observație nici când eram în doi, susținând că e cam târziu să mai schimb ceva şi să însușesc alt comportament. Ea însă continua să insiste:
– Dacă n-ai să faci așa cum îți spun eu, o să ne certăm mereu.
Eu însă o țineam pe-a mea şi nu făceam cum spune ea din ambiție. În schimb, tot mai mult mă atașam de Luminița. Aceasta mă îngrijora. Într-un rând, ea îmi spuse pe jumătate în glumă, jumătate serios:
– O să ajungem când Doina o să mă caute şi o să mă roage să am grijă de tine, căci suferi din cauza mea.
Asta era o exagerare. Prea puțin mă cunoștea ca să creadă că eu pot deveni un rob al sentimentelor. Prin câte mi-a fost dat să trec, rezistam şi în fața nurilor unei femei. Chiar şi pentru mine era o descoperire ce energii interioare posedam ca să mă pot ține pe linia de plutire şi să nu ridic mâinile ca să mă las la fund sau să nu mă dau în voia valurilor ca să mă ducă unde vor.
Într-o vreme îmi telefona, din când în când, Baca Deleanu, văduva poetului. Scrisesem ceva despre soțul ei şi intrasem în atenția bătrânei, care trecuse deja de optzeci de ani şi continua să se îngrijească de moștenirea scriitorului. Mă tot invita la ea, dar eu, din lipsă de timp, amânam pentru mai târziu. În sfârșit, am fixat o zi, dar i-am spus că n-o să fiu singur. Şi la ora convenită, după ce cumpărasem un buchet de flori, o sticlă de șampanie şi o cutie de bomboane, am sunat la ușa casei-muzeu din bulevardul Renașterii.
Continuare în numărul următor
