(Partea a doua, continuare din numărul 24)
La 15 ianuarie 1970 mi s‑a acordat Premiul I, categoria pictură, pentru portretele Mihai Eminescu și Veronica Micle (Concursul Republican „Luceafărul poeziei noastre”).
Am fost urmărit că mă interesam mult prea activ de procesul lui Moroșanu…
La Stadionul Republican (unde am activat ca pictor și în timpul studenției), în toamna anului 1970, am organizat prima mea expoziție de pictură (după ce m‑a refuzat Uniunea Artiștilor Plastici) – una dintre primele manifestări avangardiste‑abstracționiste: „Antirealismul socialist din URSS (cu patru ani înaintea „expoziției strivite cu buldozerele” din Moscova). Expoziția mea a fost închisă (interzisă) de către conducerea UAP (Obuh și Merega) și la intervenția KGB.
III.
În anul 1977 am fost internat la Costiujeni, pentru a doua și a treia oară (după ce am fost secretar literar la Teatrul „A.S. Pușkin” din Chișinău, referentul artistului poporului Valeriu Cupcea, Dumnezeu să‑l odihnească în pace!). Pentru cinci și patru săptămâni… Deja eliberat din teatru…
Pentru „crimulițele”: repertoriul „naționalist” al teatrului (mă vizita deseori la birou Nicolae Lupașcu și… viitorul „academician” Nicolae Bilețchi), ca să mă „convingă” să nu‑l montăm pe Ion Druță, adică Păsările tinereții noastre etc.
La Uniunea Scriitorilor aveam acceptat pentru editare romanul Îmblânzirea Curcubeului, în care pentru prima oară am zugrăvit și tragedia neamului meu (a bunicului Gavril) în gulagul sovietic etc.
Altă „crimă”: nu eram de acord să divorțez de fiica poetului academician Andrei Lupan, Dumnezeu să‑l ierte, și să părăsesc Chișinăul și RSSM PENTRU TOTDEAUNA („sentință” pe care am fost nevoit s‑o semnez chiar eu la „narodnâi sud”, după a treia internare la Costiujeni).
Am fost bătut crunt de un maior KGB și de către un „colaborator” al Ministerului de Interne chiar în locuința noastră de pe str. Belskaia, de față cu soția și copilașul nostru, după care, cu comoție cerebrală – internat la Costiujeni, din casa scriitorului Gheorghe Malarciuc, Dumnezeu să‑l ierte! Mi‑a fost naș la nuntă, deși nu ne‑am cununat la biserică…
Altă „crimuliță”: m‑am interesat „foarte activ” de procesele lui A. Șoltoianu, V. Graur, Gh. Ghimpu, A. Usatiuc, din anul 1972…
LA A TREIA INTERNARE LA COSTIUJENI AM FOST RAS PE CAP ȘI SUPUS UNUI TRATAMENT CU ȘOCURI CU INSULINĂ, ÎNCHIS ÎN SALONUL CELOR FURIOȘI ȘI AMENINȚAT CĂ NU VOI IEȘI DIN SPITAL VIU.
M‑au salvat totuși, probabil, socrul meu, Andrei Lupan, care a înțeles că pot fi omorât, scriitorul Gheorghe Malarciuc și profesorul psihiatru Alexandru Nacu, care m‑a consultat de câteva ori și a declarat că am fost internat la intervenția KGB, că sunt bine, sănătos, dar am fost supus mai multor proceduri de „spălare a creierilor”. Posibil, m‑au ajutat și câțiva medici evrei…
Din 1977 m‑am aflat în Rusia, nouă ani fără viză de reședință, în 1985 m‑am recăsătorit, în 1986 am fost expulzat și din Moscova, „pe Volga” (reg. Iaroslavl).
La Moscova l‑am contactat pe Andrei Saharov, cu propunerea de a formula un proiect de lege „pentru reabilitarea victimelor spitalelor psihiatrice din URSS”, m‑am preocupat de dosarul lui Nicolae Herșcanu, după ce a fost eliberat din închisorile psihiatrice din Ucraina, bucovinean și el. La întoarcerea lui A. Soljenițân (1994), l‑am contactat pe marele scriitor la Moscova.
Abia în 1994 am obținut cetățenia română.
În prezent, sunt cetățean de onoare al satului Parcova (Edineț), unde am participat și la alegeri, în turul doi.
Doresc să particip la PROCESUL DESCHIS AL VICTIMELOR SPITALELOR SOVIETICE DE PSIHIATRIE și CER SĂ FIU REABILITAT.
Cu profund respect, MIHAI PREPELIȚĂ, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, România și Rusia, membru al Uniunii Teatrale din România și Rusia, membru‑fondator al Academiei Dacoromâne etc., autor a 50 de cărți.
BUCUREȘTI, noaptea de 14 spre 15 ianuarie 2010 / semnătura /
Și la această ADRESARE a mea, cu mai multe mărturii dramatice, am primit un răspuns (adevărat, operativ!), dar nu din partea președintelui interimar, care mă mir să se fi obosit să citească cele două pagini.
APARATUL PREȘEDINTELUI
REPUBLICII MOLDOVA
АППАРАТ ПРЕЗИДЕНТА
РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА
Bd. Ștefan cel Mare, nr. 154, MD‑2073, Chișinău
Бул. Штефан чел Маре, 154,
МD‑2073, Кишинэу
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
26 01 2010
Nr. 09/ 1‑06‑77
Stimate Domnule Prepeliță,
Ca răspuns la petiția Dumneavoastră nr. 09/1‑06‑77 din 19.01.2010 adresată Președintelui Republicii Moldova, Vă informăm că, în conformitate cu art. 6 din Legea cu privire la petiționare, petițiile ce țin de problemele securității naționale, de drepturile și interesele legitime ale unor grupuri largi de cetățeni, ori care conțin propuneri privind modificarea legislației și deciziilor organelor de stat se adresează Președintelui Republicii Moldova, Parlamentului și Guvernului.
În conformitate cu art. 7 din aceeași lege, petițiile în care sunt abordate alte probleme decât cele menționate la art. 6 se adresează organelor sau persoanelor oficiale în a căror competență nemijlocită se află soluționarea lor.
Referitor la problema abordată în scrisoarea Dumneavoastră, Vă recomandăm să Vă adresați Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, creată prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr. 165‑V din 14.01.2010.
Cu stimă, Nadejda DEMIAN,
Șef al Serviciului petiții și audiență
Domnului Mihai Prepeliță (Adresa…)
Ar fi trebuit, ceva mai sus, să includ și acest episod, unul din multiplele, pe parcursul vieții mele, FĂRĂ CASĂ, explicând, într‑un fel, cum am fost urmărit toată viața de structurile KGB‑ului… Eram totuși, din 1972, membru al Uniunii Teatrale (la Chișinău am fost primit, ca excepție, fără cei cinci ani obligatorii de activitate în teatru, în Societatea Teatrală din RSSM, iar din 1986, după expulzarea mea din Moscova „pentru încălcare gravă a regimului de pașapoarte”, pescuit de către KGB chiar din blocul de pe str. Gorki nr. 12, din care fusese arestat, în noaptea de 12 spre 13 februarie 1974, și trimis în exil Alexandr Soljenițân). Am nimerit „za 101‑i kilometr” (adică, dincolo de kilometrul 101) – pedeapsă pentru hoți, narcomani, prostituate și „paraziți sociali” –, în orașul Pereslavl‑Zalesski din Regiunea Iaroslavl, unde m‑am și pus la evidență, mai întâi, la comisariatul militar. Astfel, de atunci, sunt membru al Uniunii Oamenilor de Teatru din RSFSR (Federația Rusă), iar carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor din URSS mi‑a fost înmânat abia în februarie 1984, la Moscova. Adică aveam UN STATUT (chiar două!), ceea ce m‑a salvat de închisoare, pentru că fără viză de reședință n‑am reușit NICIODATĂ să mă angajez, în Rusia, nici măcar în calitate de paznic de noapte sau măturător de stradă…
Țin să menționez că președintele US din URSS, Gheorghi Markov, a semnat tocmai trei scrisori, care au fost expediate la Chișinău (CC‑ului, Primăriei și lui Pavel Boțu) – „onoare” de care nu s‑a mai bucurat niciun alt membru al US (din cei 10 mii de membri din întreaga URSS) –, pentru obținerea unei locuințe…
Și iată adresarea lui Mihai Cimpoi către MARELE DEMOCRAT…
Domnului NICOLAE COSTIN,
Primarul Municipiului Chișinău
Scriitorul MIHAI PREPELIȚĂ, născut în a. 1947, în regiunea Cernăuți, și‑a redobândit viza de reședință (or.
Chișinău) și cetățenia Republicii Moldova la 13 august 1993 (a fost expulzat din Chișinău în anul 1977, unde a locuit din 1965). Scriitorul nostru în genere are un destin tragic: toată familia, pe linia mamei Prepeliță (Patraș) Saveta, a fost deportată la 13 iunie 1941 în urma evenimentelor de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941; bunelul Gavril Patraș a murit tragic în Kazahstanul de Nord în anul 1942‑1943 (?), nu este reabilitat nici în prezent; viitoarea mamă a scriitorului s‑a întors la baștină din Siberia în anul 1946, este reabilitată abia în anul 1992; tatăl, Vasile Prepeliță, a fost arestat în anul 1947 și expediat spre minele din Donbass, a evadat din drum; bunelul după tată, Ștefan Prepeliță, a fost deportat în anul 1944 la lacul Onega, din care i s‑a tras moartea în anul 1946, nu este reabilitat până în prezent, iar la urmă nepotul și copilul acestei familii, Mihai Prepeliță, între anii 1971 și 1977 a fost maltratat și închis de trei ori la spitalul psihiatric din Costiujeni (Chișinău).
Mihai Prepeliță este membru al Ununii Scriitorilor din Moldova (din anul 1984), membru al Uniunii Teatrale din Moldova (din anul 1972), a editat 10 cărți originale, a tradus 12 cărți, este autorul a patru spectacole de teatru, activează și în domeniul artelor plastice.
Bogată, multilaterală și înalt apreciată este activitatea dlui Mihai Prepeliță. Cu toate acestea, până în prezent nu a primit niciodată spațiu locativ, nici la Chișinău, nici la Cernăuți, nici în regiunea Iaroslavl (unde a fost expulzat din Moscova, în anul 1986, pentru încălcare gravă a regimului de pașapoarte), nici la Moscova; de câteva ori i s‑au furat lucrurile de preț, inclusiv arhiva, biblioteca, tablourile, și‑a ruinat complet sănătatea (numai în ultimii patru ani a fost internat în spital, la Moscova, în secția de cardiologie, de patru ori), în prezent se află, se poate spune, în stradă, fără nicio sursă de existență. Este tată a trei copii.
Vă rugăm să‑i acordați scriitorului și pictorului Mihai Prepeliță spațiu locativ corespunzător, pentru a‑și continua activitatea de creație în acest moment deosebit și dificil din viață.
Președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova,
M I H A I C I M P O I
Chișinău, 20 august 1993
Dacă o fi crezut cineva că am primit măcar o nenorocită de garsonieră, sau un răspuns? Dumnezeu să‑l ierte pe Nicolae Costin (am aplaudat, împreună, în noaptea de 28 spre 29 iunie 1991, în Piața Marii Adunări Naționale, demontarea, cu o macara, a statuii lui Lenin; mai era cu noi marele activist de partid comunist, poetul Ion Hadârcă – anume el a deschis în acele clipe o sticlă de șampanie; dacă mai țin minte, era și lingvistul Andrei Crijanovschi).
După alte așteptări „fripte”, m‑am deplasat spre București, unde am depus actele pentru redobândirea cetățeniei române. Poeta luptătoare, deputată în Parlamentul României, Leonida Lari, m‑a convins să accept postul de redactor la „Glasul Națiunii” și, astfel, mi‑am început‑reînceput VIAȚA DE ROMÂN. Mai întâi, cu dormitul la Gara de Nord, la sediul redacției (uneori chiar pe o bancă din Grădina Cișmigiu), câte o noapte la căminul Ministerului de Interne și al SRI (unde avea o cameră cu două paturi redactorul și poetul Anatol Ciocanu) și calvarul a tot continuat… Dacă ar fi să editez o carte, cu toate adresele, localurile, beciurile, mansardele, hrubele… pe unde am tot locuit‑dormit‑clipocit în toiul nopților, ar ieși CÂT O CARTE DE TELEFOANE… Și totuși, mi‑am scris, mai mult pe genunchi, cele O SUTĂ DE CĂRȚI și chiar le‑am și tipărit. Pe ce bani? „Gurile rele”, mai ales, din Patria‑Mamă România tot repetă: „pe banii KGB‑ului!). Deci, N‑AM TRĂIT DEGEABA! Iar dacă ar fi să dăm crezare „gurilor rele”, odiosul KGB, posibil, m‑a ajutat lăsându‑mă în viață!
Mai ales, după ce am scris (chiar la Costiujeni, la a treia internare, în limba rusă, ca să nu se chinuie KGB‑iștii s‑o traducă) piesa de teatru, drama, tragedia (!) despre dragoste și trădare Krik bez pravo na eho (Țipăt fără drept de apel), pe care am strecurat‑o din interiorul închisorii psihiatrice afară, pe foițe de țigară, iar regretatul Nicolae Răileanu a dactilografiat‑o, în mai multe exemplare, și i‑a dat drumul în Samizdat. Ca să mă „laud” – nu este montată nici în prezent, deși a fost înalt apreciată de către celebrii Mihail Roșcin, Leonid Zorin (la Seminarul de Dramaturgie de la Tiraspol, anul 1977), de către actorul și regizorul Ion Ungureanu (după ce se mutase la Moscova), de către Fănuș Neagu și Radu Beligan (la București), iar directorul Teatrului din Timișoara, criticul literar Cornel Ungureanu, a și introdus‑o în repertoriu, dar nu s‑a „înghizuit” (un cuvințel de la noi, din Bucovina), adică, n‑a îndrăznit, riscat nimeni s‑o monteze (nici chiar Ion Ungureanu, în care aveam cea mai mare încredere). Piesa este publicată atât în rusește (la București), cât și în română (regretatul Fănuș Neagu m‑a convins s‑o scriu, din nou, pe românește), cu titlul La casa de nebuni, în volumul meu de dramaturgie cu același titlu (București, Editura Vasile Cârlova, 1997), în primul ciclu de Opere alese, în 10 volume (în total, 5 000 de pagini).
Tot pe timpul „activității mele teatrale” din Chișinău, ca să revin, am avut mari confruntări cu șeful de la „LIT” (cenzura!), Mihail Băbălău, pe care îl țineam minte de la Universitate (se căsătorise cu o studentă de la Filologie, era numit „komendant” (intendent la cămin, locuia în camera dublă (prima din blocul II al căminului nr. 7, unde, mai înainte, am locuit și eu, împreună cu mult regretatul Nicolae Dabija, cu Vasile Romanciuc, Andrei Țurcanu, dacă mai țin minte, Aurelian Silvestru: ei, tuspatru, în prima încăpere, iar eu în cămăruța din fund, cu regretatul Haralambie Moraru și cu Dumitru Rotaru). Îl ocoleam „la un kilometru pe Mișa Băbălău”, atât de odios era, ne amenința chiar privirea lui. Și, când Valeriu Cupcea m‑a trimis la Casa Presei, la „LIT”, cu textul (varianta noastră, a teatrului, la care am lucrat împreună, încuiați în biroul prim‑regizorului, eu scriind scenariul Nunții, pe care am scos‑o în scenă, cu tot cu orchestra teatrului) piesei Păsările tinereții noastre (în vara anului 1972 am repetat, cu Valeriu Cupcea, Domnica Darienco și Petru Baracci, piesa, în vederea montării spectacolului, pe ascuns, în subsolul din curtea Teatrulu „A.S. Pușkin”) în biroul misterios (fără tăblița respectivă pe ușă), cine m‑a primit? Băbălău! „Frumoasă” reîntâlnire! Aș fi fost în stare să încui ușa pe dinăuntru (după cum proceda Nicolae Lupașcu, la biroul meu din teatru, și, după o oră‑două de „frecuș” să mă amenințe „că nu trebuie să știe nimeni niciodată despre acea vizită!”), să sar la gâtul șefului „LIT” ca să obțin semnătura pe textul piesei și să ieșim în premieră până la sfârșitul anului (eram în mare concurență cu Teatrul „Luceafărul”, care repeta, la fel, piesa Păsările tinereții noastre, furată… de la noi, ține minte Iurie Negoiță cum). Nu‑mi dau seama nici astăzi CUM AM REUȘIT SĂ‑L CONVING PE BĂBĂLĂU! Posibil, atunci mi s‑a deschis „darul hipnozei”, altă explicație nu am… Deși eu nu posed un asemenea dar.
Din altă parte (chiar din interiorul teatrului!) mă chinuia directorul‑adjunct, KGB‑ist cunoscut, bulgarul Piotr Rainov (a încercat să mă asasineze, la serata lui Alexei Marinat, la 50 de ani de la naștere, în 1974, la Casa Actorului, m‑am salvat într‑un mod neașteptat: l‑a luat la bătaie pe Rainov regizorul Vasile Pascaru și alți prieteni, iar directorul‑adjunct, peste un timp, s‑a otrăvit și a murit ca un câine). Regret că mi‑am provocat memoria și cu acest episod…
Ca să răspund la alte „puncte”… Pe numitul Dulce nu l‑am cunoscut…
EU N‑AM TURNAT PE NIMENI! Doar am fost turnat (și „mi s‑a turnat”) toată viața!
NU MI S‑A PROPUS NICIODATĂ SĂ COLABOREZ CU SECURITATEA. Ar fi fost în afara oricărei logici profesionale. Fiind mereu urmărit, persecutat, nu am dat dovadă NICIODATĂ DE SLĂBICIUNE ca să fiu racolat…
Este de ajuns cât m‑au tot UMILIT‑PEDEPSIT‑PERSECUTAT unii „intelectuali de marcă”, precum Ion Podoleanu (el m‑a „sfătuit”, după a doua internare la Costiujeni, să mă plâng, în scris, la CC, chiar lui I.I. Bodiul), Andrei Strâmbeanu („a avut grijă de mine” mulți ani la rând!), Simion Ghimpu (știa cum am salvat‑o, într‑un fel, pe fosta lui soție, Victoria Pană, colegă de a mea la Teatrul „A.S. Pușkin”, și ce scandal a provocat „candidatul în studiul artelor”, profesorul de la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” pe parcursul montării și ieșirii în premieră cu poemul dramatic Zodia Inogogului de Ion Gheorghiță, Teatrul „A.S. Pușkin”, până la urmă, asasinat într‑un mod barbar, mult mai târziu, în noaptea de 28 spre 29 noiembrie 1991), Arhip Cibotaru, mai ales, în calitate de redactor‑șef al revistei „Nistru”, iar despre „criticul literar” Gheorghe Mazilu îmi este și greață să pomenesc, fiindcă printre primii, la Universitate, l‑am descoperit „iubitor de băieți virgini” și chiar i‑am sfătuit pe mulți să‑l ocolească… Oricum, s‑a răzbunat pe mine (și la Chișinău, și la Cernăuți – invitat de către Vasile Tărâțeanu –, ba chiar și la Moscova, unde „se prezenta” la „kommunalka” lui Eugen Cioclea, de pe str. Poliarnaia, cu borcanul de spirt curat).
Și, dacă tot am pomenit de Moscova, din 7 noiembrie 1977 am fost „preluat” de către: Ilia Konstantinovski, Feodosie Vidrașcu, N.N. Romanenko, Kiril Kovalgi („KGB‑istul nostru”, după cum m‑a avertizat Mihai Cimpoi). Iar la Iuliu Edlis și Mihail Fridman eram deseori invitat la masă, „ca să stăm de vorbă”…
NU ÎNVINUIESC PE NIMENI, DAR SUNT CONVINS ȘI CHIAR CER DECONSPIRAREA DOSARELOR KGB.
Aștept apariția asestui prim volum și… a celor următoare!
Al Domniilor Voastre, Mihai Prepeliță, autor a 100 de cărți (în prezent), român de pretutindeni (adică… de nicăieri)
București, 14 februarie 2022, de ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR…
