(Prima parte)
Salut curajul alcătuitorului acestei rubrici, cu cele 14 întrebări, și voi încerca să răspund punctual, cât îmi va permite memoria, precizând că arhiva mea, în cea mai bună parte, se află la Moscova.
Pe la sfârșitul lunii august, 1965, coboram dintr-un tren hodorogit pe peronul gării din Chișinău transpirat, năucit, cu o valiză mai mare decât mine, pe jumătate goală, cu gând să ajung la Universitate și să depun actele la Facultatea de Filologie. Nu cunoșteam nici adresa, cu atât mai puțin capitala R.S.S. Moldovenești: la cei 18 ani neîmpliniți, pășii, PENTRU PRIMA OARĂ ÎN VIAȚĂ, pe pământul Basarabiei. De fapt, deocamdată, pe un fel de asfalt fierbinte din fața gării, murdar, unde mi-am trântit valizoiul, m-am așezat „de-a călare”, mi-am scos fesul – „capeliuha” – de pe cap, confecționat dintr-un număr mai vechi al ziarului „Bucovina Sovietică”, și m-am apucat să mă scarpin, ciufulindu-mi pletele negre (nu chiar „ca pana corbului”, dar, totuși, destul de…). Nu nu, nu aveam păduchi, dar eram după un drum greu, din tren în tren, tocmai de la Leningrad, unde am încercat să susțin examenele de intrare la pictură, la Institutul „Ilia Repin” al Academiei de Arte Plastice. Și, dacă n-am reușit, ce mi-a trăsnit prin cap? Să-mi încerc norocul la litere… Eram poreclit la Cernăuți de unii profesori de la Școala Medie nr. 10 (din suburbia Roșa), ba „pictor” („pictorul nostru”), ba „poet” (educatorul Mazerski, de la internat, mă botezase pe mine „Lermontov”, iar pe Vasilică Tărâțanu – „Pușkin”; mai târziu avea să semneze Vasile Tărâțeanu). Acea poreclă avea să-mi joace festa! Căci eu visam să devin pictor, să „măluiesc” (vorba bunicii Lucheria) tablouri, poate, la bătrânețe, să zugrăvesc biserici… Născut în zodia balanței (zodia cumpenei!), mocneam într-o mare nedumerire, tulburare, neliniște, chiar disperare.
– Vași dokumentî !
Mă ridicai zăpăcit de pe valiză și mă pomenii cu un milițian burtos, transpirat, cu mutră buhăită, aprins la față, de o paloare roșie, taman ca și chipiul, cu steluță roșie. Mi-am desfăcut „șpelca” de la buzunarul interior al hainei („pidjak!”), mi-am scos „pașaportul” (buletinul de identitate) și i l-am întins, fără măcar să-mi tremure mâna. L-a răsfoit și îndată a și urlat la mine:
– Kakoi rumân… tvoiu mati?!
Mi-am potrivit pe cap fesul-„pilotkă” și, ca de la egal la egal, i-am răspuns, fără să-mi duc mâna la „furajkă”, după cum procedase „ciolovek”-ul la început:
– Ia saviețkii român !
De data asta m-a înjurat cu un fel de „… trista bogu mati”. S-a uitat totuși chiorâș la mine și mi-a citit de pe comănacul de hârtie :
– Bu-ka-vi-na Sa-vie-ti-ka… Ladno, grajdanin! Pașol…
Așa și n-am înțeles, atunci, cam încotro m-a „trimis” milițianul, dar am tot întrebat, pe rusește (nimeni nu
vorbea în limba mea natală la Chișinău…), până am nimerit pe strada Pirogov, nr. 65, și am depus actele,
completând un formular și indicând Facultatea de Filologie :
– Na moldavskoie ili russkoie otdelenie, molodoi celovek?
– Na rumânskoie… Da-da, moldavskoie…
Domnișoara, negruță, ochioasă, cu doar câțiva ani mai în vârstă decât mine, s-a uitat mai atent în buletinul meu de identitate…
– Ukrainskaia S.S.R, Cernovițkaia oblasti…
– Da-da, sunt născut în Bucovina Sovietică…
Atunci i s-a deschis și domnișoarei (studentă?) graiul și mi-a repartizat un loc în cămin, o saltea, întinsă pe jos, alături de altele 10-12, într-un auditoriu al Institutului Politehnic, unde dormeam ca snopii, lume de peste lume… Mai târziu aveam să aflu că eram, cel puțin, 4,5 candidați pe un loc… Patru, mai înțelegeam eu, dar încă o jumătate pe deasupra?
Dimineața m-am trezit fără valiză… Mare bogăție nu aveam în ea: două perechi de chiloți, din cei până la genunchi, de satin, o a doua cămașă, desigur, de culoare neagră (ca să nu trebuiască să fie spălată…), mai multe cartoane pictate, cu care m-am prezentat la Leningrad, cu Munții Carpați, dar și Povești, amintiri, povestiri de Ion Creangă (București, 1964), în grafie latină, desigur. Cel mai rău îmi păru pentru Creangă
A doua sau a treia zi am avut primul examen: compunere… Mi-am ales „tema liberă”, nu mai țin minte cum suna… Am scris, fără întrerupere, șase pagini și am încheiat „acea primă creație” cu: „Vreu să devin scriitor!” M-am gândit că n-o să fiu înțeles corect și am mai adăugat: „sovetskii pisateli”.
De la încăpățânarea asta mi s-au tras toate! Pe tot parcursul vieții… Deși, repet, doream să devin pictor („hudojnik”)…
Minune mare! Când s-au afișat notele la compunere, eu mi-am descoperit numele în capul listei și cu nota „cinci”! Cea mai mare…
Am prins la curaj. Numărul candidaților s-a înjumătățit, am fost mutat la un cămin studențesc, la Buicani,
cred, al Facultății de Istorie, unde m-am ales cu un pat de metal, cu tot cu saltea, o pernă, un cearșaf și un prosop. Mi-am procurat un săpun, o periuță de dinți și o pastă de dinți „meatnaia”. Tremuram pentru fiecare bănuț (de acasă, mama Saveta m-a sfătuit să-mi cos un buzunărel la chiloți, pe dinăuntru, cu bumb, și să țin rublele numai acolo). Ea, sărmana, avea „experiența din Siberia”, unde fusese deportată (a doua etapă), din Kazahstan (despărțită de părinți) și de unde evadase, în toamna anului 1946, luându-l
de soț pe vecinul Vasile Prepeliță, de numai 17 ani, schimbându-și numele, la Cernăuți, cu ajutorul unui avocat evreu – ca să mă nască, peste un an, pe mine, în Bucovina natală, și nu undeva în Novosibirskaia oblasti (or. Prokopievsk).
La căminul din Buicani s-a legat de mine un bărbătoi, un fel de abiturient-student, mai în vârstă, însoțit mereu de un tinerel, cam de anii mei. Din vorbă în vorbă, m-au convins să mergem „la lac”, să ne bronzăm, unde putem să cunoaștem și niște fetișcane. Nici nu știu cum m-au convins! Dar toată ziulica stăteam tolăniți la soare (eu, cu chiloțanii mei de satin, până la genunchi, nu intram în apă, mai ales de grijă să nu-mi „murez” rublișoarele), iar ei, în special „cel matur”, se hârjoneau cu fetele bronzate, în costume de baie, provocatoare. Mi-au provocat și mie interesul! Am și uitat că aveam următoarele examene, la istorie și… Dar, m-am prins că cei doi, pe lângă pofta de fete, se interesau de biografia mea. Cum de am ajuns la Chișinău, dintr-un sat de pe graniță, tocmai din Regiunea Cernăuți a Ucrainei… Cine-mi sunt părinții, bunicii; m-am scăpat cu vorba și le-am povestit că mai toți au fost deportați. Și după ce m-au tot descusut, într-o zi: „Hai să facem o excursie prin viile din preajma căminului”, care se întindeau până la Durlești și nu numai… EU ÎN VIAȚA MEA N-AM VĂZUT PÂNĂ ATUNCI UN CÂMP ÎNTREG CU VIȚĂ-DE-VIE, CU STRUGURII APROAPE COPȚI, ATÂRNÂND PÂNĂ LA PĂMÂNT… La noi în sat doar unde și unde creștea câte o „corcitură de viță-de-vie”, dar niciodată strugurii nu ajungeau să se coacă, din cauza climei mult mai reci, de la poalele Carpaților.
Ne-am plimbat, un timp, printre rândurile de vie, am și încercat câte o bobiță, dar era mult prea acră poama. Mă simțeam fericit, învăluit de un aer poetic, puțin zăpăcit de verdele din jur, de bogăția naturii. Posibil, atunci s-a născut poetul în sufletul meu. Și, cum mă aflam în acea stare poetică, pe neașteptate, am auzit-simțit un fel de alergătură-zburătăială din spate, cei doi însoțitori ai mei s-au făcut nevăzuți, iar eu m-am ales cu o ploaie de lovituri peste spate, cap, picioare și mai multe înjurături de mamă și de tată, până am căzut la pământ, cu fața în jos, și mi-am acoperit, cu palmele, capul, ca să nu mă omoare… Nici nu-mi dădeam seama ce mi se întâmplă! Mă îmblăteau cu ciomegele, de parcă aveau în față un snop de secară…
– Nu mă omărâ-â-ți…
Atâta am reușit să țip. Să mă rog… Să-i implor…
În cele din urmă, când au obosit – era un bătrân, posibil, paznicul de la vie, și un tânăr, care lovea și el din toate puterile –, m-au părăsit… Lat la pământ, plin de sânge, m-am târât până la un pârău, unde m-am spălat pe față, descoperind o Răstignire de lemn, înclinată într-o parte. Am căzut în genunchi și le-am mulțumit lui Iisus Hristos și Maicii Domnului că nu am fost omorât „de tot”…
Cei doi, de la cămin, care mi-au oferit cursa mortală, așa și n-au mai apărut în fața mea și nici nu i-am mai întâlnit la Universitate, căci, totuși, eu am susținut toate examenele și am devenit student, la filologie, la „Limba și literatura moldovenească”…
Ceva mai târziu, am înțeles că, pe lângă examenele de intrare la Universitate, am primit și „PRIMUL BOTEZ AL K.G.B.”- ului…
Mai țin minte că m-am pus în genunchi în fața „paznicului”și a bătăușului mai tânăr (mă tot amenințau că
o să mă pârască la rectoratul Universității și n-o să mai ajung student niciodată!) și arătam atât de jalnic, încât li s-o fi făcut milă de mine…
Ca să răspund la a doua întrebare, pe scurt: numele K.G.B.-ului mi-a devenit un fel de „însoțitor zilnic”, pe tot parcursul celor 12 ani petrecuți în Basarabia (R.S.S. Moldovenească). M-am călit, nu am tremurat de frică, ba, dimpotrivă, m-am și revoltat, cu toată puterea mea lăuntrică, până la disperare…
Anii de studenție (frumoși ar fi trebuit să fie, eram tânăr…) s-au dovedit a fi plini-supraplini de tot felul de evenimente. Ciudat: mi s-a oferit un pat la cămin tot ACOLO, la Buicani, împreună cu studenții de la Facultatea de Istorie. Într-o cameră cu Nicolae Vieru, viitorul ziarist, prozator, redactor la editură. Debutase ca poet! Alți doi poeți, din anul I, filologie, s-au autodeclarat Serafim Belicov și Liviu Belâi, care mă cam invidiau, că eu eram din Bucovina, deși nu-mi dădeam seama cam ce ar fi însemnat asta…
Din primele zile, la cămin, a trebuit SĂ FAC CUNOȘTINȚĂ cu campionul republicii la… sambo, un bărbat înalt, de aproape doi metri, de cel puțin 120 de kilograme (nu-i mai țin
minte numele), dar, cumva, foarte bun la suflet! Ne-a vizitat și ne-a turnat câte un pahar („granionnîi” – în
canturi) de spirt curat. 200 de mililitri! Și m-a îndemnat să-l dau peste cap fără răsuflare… ERA SĂ MOR! Mai gustasem eu, acasă, la Hramul satului, câte un „chicuruș” (vorba bunicii Lucheria) de „samogon”, dar un pahar întreg, plin-ochi (chiar 200 de mililitri!) era să mă nenorocească… Mi-a fost de învățătură pentru toată viața! N-am prins gustul băuturii și n-am devenit un băutor inveterat. M-a ferit Bunul Dumnezeu…
O altă încercare, din prima lună de studenție, „la limbă” (așa ne porecleau studenții de la alte facultăți),
m-a cam pus pe gânduri… Într-o zi, direct de la cursul de folclor (Boris Chiroșca), am fost invitat la decanat. M-a întâmpinat secretara lui Ion Osadcenco și, spre marea mea uimire (și bucurie !), se dovedi acea tânără ochioasă și negruță care mi-a primit actele la sfârșitul lunii august (avea să devină soția prietenului meu, de mai târziu, Pavel Balmuș, cercetător, critic literar, redactor la editură, director-adjunct al Muzeului Literaturii). Decanul s-a uitat chiorâș la mine, mi-a înmânat un pachet (mare, greu), primit prin poștă pe numele meu, și mi-a ordonat :
– Tovarășe student, te rog să intri imediat în cabinetul din față… La „vtoroi otdel”…
M-au trecut un val de fiori reci… Ușa era capitonată cu tablă. Am ciocănit ușurel, dar s-au produs un fel de bătăi de clopot.
– Intrați !
La o masă grea, cenușie, stătea un bărbat ursuz. S-a uitat aspru la mine…
– Cine v-a trimis Dicționarul explicativ al limbii române, ai?
Parcă ar fi lătrat la mine, deși eu nici nu știam despre ce este vorba.
– Dați-mi „posâlka”!
Am înțeles că se referea la pachetul din mâinile mele, pe care nici n-am reușit să-l studiez cum se cuvine. Era totuși desfăcut…
– Ukrainskaia SSR, Cernovițkaia oblasti, Glibokskii raion, selo Bagrinovka… Prepelița V.S. Cine este
„V.S”?
– Tatăl meu, Vasile Stepanovici, adică, al lui Ștefan…
Dar eu nu l-am rugat să-mi trimită acest dicționar prin poștă… Părinții mei nici nu cunoșteau adresa facultății…
– Tinere, dacă dorești să ajungi până în anul cinci, ascunde această „posâlkă”, ori, și mai bine, dă-i foc
și să nu ne mai întâlnim în cabinetul meu… Ma-arș afară!
Cu DEX-ul la subsuoară (fără plicul în care fusese ambalat, reținut de stăpânul biroului „vtoroi otdel”, dacă nu greșesc, pe nume Roșca Ivan Grigorievici, după cum aveam să aflu mai târziu, am ieșit glonț după acel nevinovat interogatoriu și, într-adevăr, un timp am ascuns dicționarul, dar era prea târziu… Mai mulți colegi din anul întâi și din anii superiori, ba chiar și unii dintre lectorii universitari mă tot rugau să scot DEX-ul, să caute în el un cuvânt sau altul… Astfel mi-a mers vestea că eram deținătorul unui adevărat „tezaur”… Totuși, așa și n-am aflat: cine mi-a trimis, de la Cernăuți, dicționarul? Părinții mei nu ar fi fost capabili să-mi facă o asemenea bucurie… Trebuiau să descopere, în piața centrală, librăria „Mistețtvo” (Arta), să pătrundă până în cel mai îndepărtat colț al magazinului, unde se vindeau pe atunci și câteva cărți în limba română… Posibil, librărița, o evreică în vârstă, care vorbea mai frumos și mai corect limba română decât toți profesorii mei de la Universitatea din Chișinău, mi-a făcut acea surpriză… Păcat, i-am uitat numele… Nu mi-a recunoscut gestul niciodată! Iar acea ediție a Dicționarului explicativ al limbii române, din anul 1958, pe care am primit-o într-un mod atât de misterios, am purtat-o pe toate drumurile mele întortocheate, inclusiv prin Rusia, până mi-am procurat o nouă ediție, cea din 1975, cam prin 1977, la Moscova, de la celebra librărie „Drujba”, de pe str. Gorki, plătind prețul de 8 ruble și 78 de copeici, cam a treia parte din cele 30 de ruble, cu care existam atunci o lună întreagă. Iar DEX-ul din 1965 l-am transportat la Bahrinești, unde mă folosesc și în prezent de el, când ajung acasă, tot mai rar…
„Oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele”? În primul rând, nu am întâlnit asemenea bărbați. La Universitate, purtam, cu toții, niște haine simple, iar „fâș” (mă uit în DEX: „material impermeabil subțire, folosit pentru confecționarea hainelor de ploaie; haină de ploaie confecționată din acest material”. București, 1975, p. 388)… Nici pe „KGB-istul nostru” Nicolae Lupașcu, student și el, printre noi, deși era ceva mai în vârstă (făcuse armata), nu l-am văzut niciodată în palton de piele! S-a dovedit a fi un „spețialist” foarte bine instruit, delicat, atent, zâmbitor… Încă de pe băncile Universității! Un artist… Mă voi tot reîntâlni cu el mai târziu, iar după 1991 am auzit că a încercat să se reabiliteze, publicând niscaiva amintiri. Nu leam citit! Nu mi-au căzut în mână. În schimb, răsfoind zilele acestea una dintre agendele mele (cea din Rusia), la pagina „C” (Cioclea Eugen), am descoperit, cu surprindere, un autograf chiar al regretatului poet, prietenul meu, mai ales, din perioada moscovită, anii 1977-1991, scris apăsat, cu cerneală albastră, probabil chiar în biroul său, al redactorului-șef al ziarului „Tineretul Moldovei” de la Casa Presei din Chișinău: „N. Lupașcu. Cel mai pizdos drug huev”. No comment!…
Domnului Președinte interimar al Republicii Moldova,
Excelenței Sale Mihai Ghimpu, de la Mihai Prepeliță
(adresa mea………………)
Tel. (mobil)………… (România)
Tel. (mobil)……………… (Rusia)
Excelență,
Vă admir pentru actul de curaj la acest început de An Nou, începutul Reîntregirii Neamului Românesc, pentru semnarea Decretului de condamnare a regimului comunist, despre care am aflat din relatările de la Actualități, ora 22, după care m-am și așezat la modesta mea masă de scris să compun această scrisoare-adresare…
Sunt una dintre victimele regimului comunist din Nordul Bucovinei, unde m-am născut (19 oct. 1947), și din Republica Moldova, unde am locuit, din august 1965 și până în aprilie 1977, când, după A TREIA INTERNARE ÎN SPITALUL PSIHIATRIC DIN COSTIUJENI, am fost expulzat din R.S.S. Moldovenească…
Pentru „crimele”:
I.
Eram înscris în pașaportul sovietic („pașaport de gulag”) ROMÂN și n-am acceptat NICIODATĂ să-mi schimb naționalitatea în „moldovan”, „ucrainean”, „rus” etc. Sunt originar din fostul județ Rădăuți al României, din părinți și bunici români, deportați în Kazahstan, Siberia, Onega, trimiși la minele de cărbuni din Donbass, colectivizați cu forța…
II.
În anul 1971 am fost internat, pentru prima oară, la spitalul psihiatric din Costiujeni, pentru că am refuzat să plec în Siberia, în armată, în calitate de ofițer (eram absolvent, din 1970, al Universității de Stat „V.I. Lenin” din Chișinău, Facultatea de Litere, unde am fost obligat să absolv și catedra militară, cursurile respective, devenind sublocotenent, apoi locotenent). În 1971 eram angajat la Fondul Plastic din Chișinău, în calitate de referent-critic de artă, de unde am și fost „pescuit” de forțele K.G.B., după ce am declarat șefului comisariatului militar din Chișinău că eu sunt român și nu sunt în stare să-i educ pe tinerii ostași ai armatei sovietice în spiritul ideologiei sovietice comuniste. Eram afectat și de moartea tragică, în armată, a
colegilor mei de facultate și de catedră militară, românul Toderică Chilat și evreul Mihail Smulevici… Am fost ținut închis la Costiujeni 6 (șase) săptămâni, după care, un timp, m-au lăsat în pace…
Mai aveam la „dosar” și alte „crimulițe”: am debutat, în 1969, „furtunos”, ca poet, în cadrul Cenaclului „Mihai Eminescu” de la Universitate, împreună cu Leonida Lari; i-am invitat la Universitate pe tinerii actori, absolvenți ai Institutului „GHITIS” din Moscova, Mihai Iorga, Anatol Răzmeriță, Ninela Caranfil, Ion Puiu ș.a. – întâlnirea studenților cu acești adevărați români transformându-se într-o adevărată manifestare publică „naționalistă și antisovietică”, după cum a fost categorisită de „experții” K.G.B.
(Continuare în numărul următor)
