Alexandru Popescu: „Romanul Montana a fost instrumentul prin care am încercat să-mi fac auzită vocea, inclusiv cea a prietenilor mei”
Domnule Alexandru Popescu, sunteți jurnalist, scriitor, ați făcut și film. În copilărie ce doreați să deveniți?
Nu am avut niciodată o preferință bine conturată. Cât eram mic am vrut să fiu avocat, pictor, chiar și campion la lupte libere. Am și mers la tot felul de cercuri artistice și săli de forță de prin Bender. Totuși, le-am abandonat rapid. Mai aproape de vârsta adolescenței gândeam că, poate, mă fac profesor de istorie sau actor de filme. Deci, îmi schimbam visurile după cum bătea vântul și în funcție de ce filme vedeam la televizor. Acum am 35 de ani și încă nu știu ce vreau să devin. Nu în zadar, după absolvirea facultății, am tot sărit dintr-o redacție de știri în alta. E din cauză că mă plictisesc prea repede de locuri, oameni și de mine însumi în vreo ipostază constantă. La un moment dat, îmi făceam griji din cauza asta. Mă minuna să
aflu că unii oameni au aceeași slujbă de 40 sau 50 de ani. Dar, cu timpul, am început să accept că acesta nu este și nu va fi cazul meu. Bunăoară, acum, când vă scriu răspunsuri la aceste întrebări, sunt șomer de aproape două luni. Mi-am schimbat joburile aici, în Anglia, cam o dată la doi ani. Din nou, din plictiseală, din lipsă de perspective și din cauza unor oameni cu năravuri mizerabile, cu care pur și simplu sunt incapabil să lucrez. Deci, încă sunt un copil debusolat. Mă bucur că doar un lucru a rămas neschimbat în lista mea de îndeletniciri: dragostea pentru lectură.
Ați debutat de curând cu romanul Montana, care a fost foarte bine apeciat de criticii literari. Este un debut foarte matur, foarte bine lucrat. E prima încercare de a face proză? Cât timp ați lucrat la acest roman?
Montana a fost prima mea experiență de a scrie proză. Până atunci am scris doar știri pentru posturi TV, radio și online. Undeva, pe la Chișinău, am un caiet cu poezii pe care le-am compus prin clasa a noua, însă nici nu am atentat să-l recuperez. Sunt niște versuri penibile și mi-am zis că nu mai scriu poezie niciodată. Sper să-mi schimb părerea la un moment dat. Cât despre Montana, mi-a luat cam șapte luni de scris și rescris. Bine, nu am scris de dimineața până seara, pentru că aveam și un serviciu. Scriam în pauzele de masă, după lucru, în weekenduri. Atunci lucram la brutăria dintr-un supermarket englez. Foarte des mă pomeneam muncind singur și asta mă ajuta să mă gândesc mai mult timp la ce am de scris. Aveam alături un carnet, în care notam ce aș schimba sau adăuga. Am modificat manuscrisul din temelii de trei ori, până a ieșit ceva care să-mi placă. A fost un proces chinuitor, dar și eliberator în același timp. M-a ajutat mult scrisul acestui roman, pentru că treceam, atunci, printr-o perioadă cu provocări. Astfel am reușit să-mi ocup mintea cu altceva și să nu mă mai gândesc la prostii. După fiecare pagină scrisă aveam impresia că am făcut o sută de flotări.
Războiul din Ucraina v-a determinat să scrieți acest roman sau ideea romanului v-a venit mai devreme?
Manuscrisul a primit undă verde de editură cu trei luni înainte ca trupele ruse să invadeze Ucraina. Deci, nu. Nu există nicio tangență între apariția romanului Montana și războiul din Ucraina. Ba, mai mult. Cartea a fost lansată la Chișinău cu o întârziere de câteva luni, anume din cauza războiului. Și asta pentru că trebuia tipărită la o tipografie dintr-un oraș ucrainean. Și cum orașul cu pricina era asediat de ruși, editura de la Chișinău a fost nevoită să caute altă tipografie. Deci, am început să lucrez consistent asupra romanului prin luna martie 2021. Până atunci, am avut doar un jurnal, în care treceam gândurile și fricile cotidiene. Manuscrisul era gata în septembrie. Pe alocuri, scriam despre copilăria mea de la Bender. Mi-am amintit de lucuri pe care le credeam uitate pentru totdeauna. Mai mult. Mi-am amintit de anii când încercam să mă eschivez de la somările separatiștilor transnistreni de a face serviciul militar. Atunci începusem să lucrez pentru un post TV de la Chișinău și-mi era frică să nu mă ncarcereze milițienii, în caz că revin la Bender. Cât eram student, așa-zișii lor vameși mă tot întrebau la ce facultate merg. Le spuneam sincer: Jurnalism. Ei mă priveau iscoditor. Mă întrebau dacă nu cumva am de gând să scriu povești umflate despre Transnistria. Le răspundeam că voi scrie doar despre showbizul moldovenesc. Îi făceam să zâmbească, să mă lase în pace. Mă rog, erau griji care-mi provocau atacuri de panică și insomnii. Din cauza asta nu am fost la Bender aproape cinci ani după absolvire. Mă vedeam cu părinții fie în satul Varnița, fie la Chișinău. Niște avocați dubioși de la Tiraspol mi-au cerut o sumă exorbitantă ca să-mi facă livret militar transnistrean și să pot reveni liniștit acasă. Nu am vrut s-o fac. Am răbdat până am depășit vârsta maximă de recrutare în armata transnistreană. Țin minte ziua când am revenit la Bender și am început să plâng și să tremur de dor și revoltă. Mi-am spus atunci că am să mă răzbun pe cei care m-au privat atâta timp de simpla plăcere de a reveni la casa părintească, măcar de sărbători. Anii munciți în jurnalism m-au ajutat să înțeleg că nu mai apuc să-mi fac dreptate. Oricum, anii pierduți nu-i mai întorc. Dacă vreți, Montana are o doză de răzbunare pe acel trecut traumatizant pe care l-am avut. Și nu e doar răzbunarea mea, ci și a câtorva prieteni dragi de la Bender, care au trecut prin lucruri mult mai înfiorătoare. Acest roman a fost instrumentul prin care am încercat să-mi fac auzită vocea, inclusiv cea a prietenilor mei. E un soi de reabilitare.
Romanul se deschide cu o notă: „Niciunul dintre personajele acestei cărți nu reprezintă vreo persoană reală”. De ce ați subliniat acest lucru? V-a fost frică de ceva?
Am făcut-o din respect pentru oamenii alături de care am crescut la Bender. Trebuia să le protejez identitatea, fiindcă unii dintre ei locuiesc în continuare în Bender și nu aș vrea ca milițienii să le bată la ușă. Aceste lucruri se pot întâmpla. În plus, unele personaje din Montana sunt clădite din amintirile mele vagi. Deci, un personaj din carte întruchipează destinele mai multor oameni reali. Doar lumea din Bender, care mă cunoaște, se va regăsi într-o fază din roman sau într-o replică. Nimic mai mult. Și dacă romanul îmi aparține, apoi să știți că și eu sunt prezent în fiecare personaj, într-o măsură mai mare sau mai mică. Și mi se pare acest lucru absolut normal.
Scrisul în sine cuprinde mai multe stări: bucurie, eliberare, frică, extaz. Dvs. ce-ați simțit când ați terminat de scris acest roman?
De la bun început am decis să nu spun doar povestea unui copil care a fost martorul războiului moldo-rus din 1992. Despre asta s-a tot scris și știm multe lucruri din manualele de istorie sau reportajele TV, care sunt difuzate în fiecare an pe data de 2 martie. Multe dintre aceste produse mediatice sunt plitcisitoare, ordinare, repetitive. Îmi pare rău să o spun. M-am gândit să relatez această poveste dintr-o cu totul altă perspectivă: in perspectiva unui emigrant dezrădăcinat, chinuit de depresie și frustrări. La noi, la Bender, există o glumă pentru cei care-și complică viața. Zicem că s-a dus la Varnița pe la Odesa. Căutați pe Google Maps localitățile și o să înțelegeți la ce mă refer. Păi, iată că asta am și ales să fac: să înfloresc narațiunea cu multe elemente picante, captivante, de suspans, ca până la urmă să spun același lucru: războiul e îngrozitor și lasă urme adânci. Am vrut să văd în romanul meu elemente pe care le ador în cărțile de agest gen scrise de mari scriitori contemporani. Nici măcar ei nu spun lucruri noi. Toate adevărurile despre ființa umană au fost spuse deja de către Dante sau Shakespeare. Și totuși, opere literare importante continuă să apară, pentru că, deși spun același lucru, sunt ambalate cu iscusință în culori noi. Scriind romanul, mi-am dezlănțuit imaginația. Am presupus ce s-a întâmplat cu copiii din gașcă, de la acea bază feroviară, unde am crescut împreună. M-am lăsat dominat de frică și am încercat să ghicesc cum mă voi purta dacă m-ar prinde milițienii transnistreni. Mi-am amintit de vorbitorii din câteva reportaje pe care le-am făcut pe acest subiect, când lucram încă la Chișinău. M-am pus în pielea fiecărui personaj. Și, trebuie să vă destăinui, de mult nu m-am simțit atât de viu ca în lunile în care am scris Montana. A fost, pur și simplu, dureros de plăcut, o stare de extaz. Iar după ce am scris ultimele cuvinte, am simțit că m-am făcut înțeles. M-am făcut înțeles mie însumi, cititorilor și, poate, celor care m-au cunoscut. E o stare extraordinară: să te simți înțeles.
Ați lansat romanul Montana la București, la târgul de carte Gaudea‑mus Radio România. Cum a fost primit romanul de publicul din România? Îi preocupă pe frații noștri de peste Prut drama transnistreană?
Nu știu dacă îi preocupă, însă, din moment ce adopt un stil, vocabular sau unghi de abordare captivant, credeți-mă că îi va preocupa orice tematică. Văzusem niște cifre care spun că în România se citește mai multă literatură străină. Deci, îi preocupă viața, drama și războaiele altora. Îi preocupă dacă Harry Potter îl va învinge pe Voldemort și dacă Robbie Turner o va ierta pe Briony Tallis, după ce revine de la război (romanul Ispășire de Ian McEwan). Îi preocupă pentru că autorii reușesc să-i țină cu ochii pe pagini, grație stilului rafinat al narațiunii. Asta am încercat să fac și în Montana: să povestesc despre drama războiului și urmările lui dintr-un unghi cu totul diferit, cu oameni și circumstanțe interesante. Pentru mine a fost absolut imperativ ca personajele să fie convingătoare.
Romanul Montana a fost inclus anul acesta în cadrul programului de lectură „Chișinăul citește”, secțiunea adolescenți. O lună mai târziu ați obținut Premiul „B.P. Hasdeu” pentru debut în literatură, secțiunea proză. La toate aceste evenimente ați participat online. Cum se văd (simt) lucrurile de la distanță?
Le sunt profund recunoscător membrilor juriului pentru această susținere și mi-aș dori să fi fost prezent fizic la evenimente, să pot schimba câte o vorbă cu ei. M-am deprins să nu aștept de la nimeni nimic, iar aceste distincții mă trezesc, așa cum te trezește un duș răcoros pe timp de vară și-ți amintește că nu există arșiță fără un moment de respiro. Într-adevăr, de fiecare dată, trebuie să îmi țin pledoariile prin Zoom și asta mă indispune puțin. Parcă se știrbește din autenticitatea momentului. Dar, vedeți că acestea sunt realitățile în care trăim. Nu-mi permit să călătoresc atât de des la Chișinău, deși mi-aș dori. În plus, pandemia de COVID-19 ne-a forțat să ne dăm tot mai des întâlniri virtuale. Altfel nu se putea. Și, totuși, e mai bine decât deloc. Credeți-mă că în puținele zile de vacanță, pe care le petrec în Moldova, încerc să prind mai mulți iepuri deodată. Încerc să trec pe la editură, să-mi văd prietenii și să-mi onorez promisiunile date unor colegi jurnaliști. E tot ce pot face momentan.
Mai multe biblioteci și instituții își doresc să organizeze întâlniri, dialoguri cu dvs. Cititorii, cu siguranță, sunt nerăbdători să pună întrebări, să facă poze, să ceară autografe. Ați avut asemenea invitații? Există posibilitatea să vă vedem la Chișinău?
Sunt așteptat la câteva biblioteci din Chișinău. Am promis că vin și mă voi ține de cuvânt, chiar dacă asta va însemna să petrec acolo doar câte o oră. Sper să fiu interesant și să am ce le oferi cititorilor. Nu sunt neapărat sociabil, dar înțeleg bine că, odată ce scriu o carte, îmi asum și anumite angajamente. Până la urmă, scriu ca să fiu citit. Nu-i așa? Ar fi aroganță pură să refuz vreo invitație fără motive convingătoare. Vreau să vin la începutul acestei veri în Moldova. Dacă obișnuiam să vin pentru o săptămână, acum am să stau măcar zece zile, așa, ca să reușesc să ajung în sălile bibliotecilor și să-i salut pe niște oameni dragi care m-au susținut la promovarea romanului Montana. Cât despre autografe, aici încă am nevoie de practică. Am semnat vreo cincizeci de cărți până acum și de fiecare dată simt că cineva parcă mă ia în zeflemea, de parcă n-am făcut mare lucru scriind acest roman. Țin minte că la târgul de carte Gaudeamus, de la București, m-am apropiat de un autor român să-i cer autograf. El m-a privit atent, m-a recunoscut și mi-a cerut și el un autograf. Am râs și l-am întrebat dacă glumește. Omul nu a râs și a insistat să semnez pe un exemplar de Montana, pe care-l avea la el.
Din 2018 sunteți stabilit împreună cu familia în Marea Britanie. Prin ce e diferită viața de acolo? La Bender, în orașul dvs. de baștină, a mai rămas cineva?
Cel mai mult îmi place la englezi că au predispunerea să-și vadă de treaba lor și să te lase în pace. Am un prieten englez și m-a sunat într-o zi, după o pauză de jumătate de an, fără să-mi reproșeze că nu l-am sunat până atunci. Or, printre concetățenii mei moldoveni sunt mulți care m-ar fi făcut, în această situație, un nesimțit arogant, duplicitar și egoist. Într-un cuvânt, un fudul! Totuși, nu cred că mă reprezintă vreunul dintre calificativele de mai sus. Pur și simplu, îmi place solitudinea. Anume singurătatea și tăcerea m-au ajutat cel mai mult să-mi scriu romanul. Marea Britanie e diferită prin faptul că, aici, și după o ploaie torențială există viață. În sensul că drumurile și trotuarele asfaltate au guri de scurgere funcționale, iar glod și băltoace găsești doar prin păduri. Sunt multe alte realități cotidiene care fac viața de aici ceva mai tolerabilă față de cea pe care am dus-o la Chișinău sau la Bender. Nu vreau să le enumăr, pentru că sunt cunoscute. Fiecare familie de moldoveni are cel puțin câte o rudă care a emigrat și ar ști la ce mă refer. Cât despre Bender, n-am mai fost acolo de doi ani. Nici nu prea am la cine veni, pentru că părinții mei s-au mutat de acolo, iar prietenii au plecat încă după absolvirea liceului. N-au rămas decât casa, Nistrul, străzile și hudițele pe care le-am cutreierat cândva. A rămas și acea bază feroviară în care am crescut până la vârsta adolescenței. E un loc semi-abandonat, plin cu buruieni. Îl văd de fiecare dată când merg pe viaductul din preajmă. Încă nu aș vrea să calc pe acest teritoriu, care e deja administrat de căile ferate transnistrene. Îl las așa: neexplorat, interzis, iluzoriu, privit de la distanță. Faptul că Ivan Josan din Montana l-a corupt pe portar cu o sticlă de coniac și și-a regăsit vagonul părintesc nu e decât produsul imaginației mele, a autorului. Acel vagon, cred eu, a fost dat demult la fier vechi.
V-ați gândit să traduceți în engleză romanul Montana? Are șanse un scriitor să se afirme și peste hotare?
Cei de aici, cu care am avut ocazia să lucrez, mi-au spus că ar cumpăra romanul imediat ce apare în varianta engleză. Am numărat vreo cincizeci de englezi și vorbitori de engleză care ar fi foarte curioși să-l citească. Nu știu. Teoretic, s-ar cere să bat pe la ușile editurilor engleze sau să mă fac mult mai vizibil pe rețelele de socializare. E un lucru complicat, pentru că sunt mai introvertit de fire. Dar deja încerc. Am trimis câteva emailuri cui trebuie. Între timp, duc tratative cu o agenție literară de la București, care ar putea să faciliteze aceste contacte. E foarte greu să răzbați la vreo editură străină fiind necunoscut, chiar dacă ai scris un text bun. E nevoie de o recomandare a cuiva cu greutate în lumea literară. Și asta deja se întâmplă, pentru că am reușit să discut cu câțiva scriitori și critici literari cunoscuți. Le mulțumesc enorm pentru susținere. Grație lor m-a contactat o traducătoare care e dispusă să traducă Montana în limba italiană. Acum se caută o editură din Italia. E un proces de durată și nu am mari așteptări. Voi fi bucuros ca romanul să fie tradus în orice limbă, oricât de puțini i-ar fi vorbitorii. Cred că povestea lui Ivan Josan ar stârni interes străinilor pentru că e colorată, tragică, exotică.
Recent ați dat la tipar un alt roman, pe care l-ați numit Adâncuri incolore. Spuneți-ne un pic mai multe, ca să strârnim curiozitatea cititorilor.
E un roman în care vorbesc despre alte frici de care sunt dominat. De exemplu, m-am temut toată viața să mă scald în lacuri. Mai mult mi-e frică de apă stătătoare decât de mare sau râuri. Nu în zadar există zicala rusă «В тихом омуте черти водятся». Ea se referă la oamenii tăcuți, care abia de-și pot stăpâni fiara din interior. Cred că asta se poate spune și despre lacuri. M-a marcat mult un incident din copilărie, când tatăl unui prieten a murit înghițit de apele unui iaz. Mi-am imaginat cum e tras la fund de draci, prin mâlul cleios. Vă dați seama, niciodată nu am avut lipsă de imaginație. Așa că am înflorit la greu niște amintiri și presupuneri din verile când îmi petreceam vacanțele la bunicii din satul Cenac, raionul Cimișlia. Acțiunea din carte se petrece în satul Molda, un sat fictiv, dar aveam în minte Cenacul când scriam. Desigur, aici personajele sunt total inventate și, mai degrabă, reprezintă firea și felul de a fi al moldovenilor din sud. Am rude și prin Basarabeasca, Taraclia, Comrat, Ceadâr-Lunga. Deci, sper că mulți conaționali se vor regăsi în carte și că voi fi la fel de convingător ca în romanul precedent. Dacă cu Montana am vrut să trezesc în cititor revoltă, compasiune, frică și confuzie, apoi cu Adâncuri incolore vreau să-l fac să plângă și să râdă de durere, de deznădejde. Vreau să-l distrez la maximum, și prin distracție nu presupun doar sentimente pozitive. Am vrut ca, prin această poveste, să-l fac să transpire de emoție, să-l trezesc din plictiseală. Știu că mi-am propus prea multe. Dar am zis măcar să încerc. Din spusele criticilor și apropiaților care au citit deja manuscrisul am înțeles că am reușit, într-un fel. Sper mult să vă placă. Eu, cel puțin, am avut mare plăcere să scriu această carte.
