Pentru prima dată am ajuns la Școala Superioară de Teatru „Boris Șciukin” din Moscova când venisem la Casa de Creație din Peredelkino să lucrez la un manuscris de proză scurtă. Mă pomenisem acolo fiind invitat de Pavel Rotaru, un doctorand pe care l-am cunoscut în căminul Institutului de Literatură „Maxim Gorki”, unde o vizitasem pe Lorina Bălteanu, studentă în ultimul an. Cel mai mult m-au impresionat atunci momentele în care bătrânii pedagogi, care văzuseră în viața lor nenumărați actori în scene de comedie, hohoteau de râs, amuzându-se copios de băieții și fetele din grupa de moldoveni care-l jucau pe Caragiale! Dacă nu mă înșală memoria, era un fragment din Conu Leonida și reacțiunea. Fără să cunoască limba, experimentații actori înțelegeau totul! În acele clipe, în care savuram tot ce se întâmpla pe scenă, am avut impresia că mă aflu pe meleagurile natale, înțelegând ce forță miraculoasă conține în sine Teatrul!
În genere, de când mă țin minte am avut o deosebită atitudine și o pioasă admirație pentru actori. Poate pentru faptul că sunt absolut lipsit de harul jocului, al transfigurării, dar și dându-mi seama cât
de complicat și dificil este pentru un om să-și impună sufletului să trăiască crâmpeie din alte vieți, multe dintre ele completamente străine firii sale autohtone. Actoria, cred, e unica îndeletnicire în care omul își folosește nu doar vocea, precum mierla când își ciripește trilurile, nu doar brațele, precum albina când își potopește cu polen aripile, nu doar picioarele, precum lupul pe care acestea îl hrănesc, nu doar văzul sau auzul, precum le au șoimul sau pisica, ci întreaga sa ființă, atât corpul în totalitatea sa, cât și sufletul, mai ales sufletul. Bineînțeles, și un flautist sau un pianist are nevoie de niște calități ale sufletului, adică de vocație și talent, dar lui îi este necesară, în primul rând, o abilitate a degetelor. Și un acrobat mizează în
performanțele sale pe propriul corp, evident, și cu dăruire de suflet, dar în temeritatea sa sportivul face abstracție, bunăoară, de voce, în timp ce actorul nu se poate manifesta fără o dăruire totală a ființei,
de la unghiile de la picioare până la ultimul fir de păr din moalele capului, toate însă fiind subordonate sufletului. Eram și eu printre miile de admiratori ai Teatrului „Luceafărui”, celebrul centru de cultură națională al studenției mele, diriguit de Ion Ungureanu. Anume în acele timpuri am așternut pe hârtie această miniatură, un fel de poezie în proză, cu dedicația La nașterea unui artist, pe care am
intitulat-o Orație de ursitoare: „Să ai… ce n-ai să ai…/ să fii… ce n-ai să fii…/ să poposești… pe piscul unde nu vei fi… niciodată…/ să te grăbești, clipă cu clipă…/ dar să nu mai ajungi…/ în locul unde te-ai pornit…/ să speri… chiar dacă nicicând…/ nu ți se vor împlini speranțele…/ iar la focul aprins pentru prieten…/ să vină dușmanul…/ să găsești pelin și în miere…/ să afli mierea și-n pelin…/ să cauți mereu…/ și să nu găsești…/ să mângâi dar să fii lovit…/ să te mistuie focul cel mare…/ dar nimeni să nu sară…/ pentru a-l stinge…/ să rănești, involuntar, cu vorba…/ ca să te usuce, după ce te vei răcori…/ regretele și mila…/ să te găsească durerea și chinul…/ celor din jur…/ iar amarul din sufletul tău…/ să nu-l cunoască nici pasărea, nici omul…/ nici floarea, nici izvorul…/ iar când inima îți va plânge…/ să cânți, să cânți, râzând luminos…/
cu lacrima în ochi și pe obraz…/ să-ți pâlpâie în înălțimi steaua…/ și raza ei să nu te atingă…/ cu nestemate să te copleșească…/ frumoasele candide visări…/ iar nestemate să ai doar în imaginația ta…/ să-ți
trăiești viața…/ mare cât o lume…/ și să nu-i dai de capăt în vecii vecilor…/ să fii împărat și să n-ai împărăție…/ să ai împărăție… și să nu fii împărat…/ adică să ai…/ ce n-ai să ai…/ să fii…/ ce n-ai să
fii…”
La prima mea vizită la Școala de Teatru „Boris Șciukin” știam deja că urma să fiu înscris la Cursurile Superioare de Literatură și, peste doi ani, la finele studiilor, aveam să revin acasă odată cu trupa
de actori moldoveni de la școala moscovită. Când mă întorceam în seara aceea la Casa de Creație, încântat de tinerii actori și de jocul lor, parcă-i vedeam aievea, frumoși, exuberanți, neobișnuiți, interesanți.
Și, la un moment dat, mă găsi o imagine curioasă; se făcea că Moscova e un ocean, o apă nemărginită în care viețuiesc ființe din toate poveștile lumii, iar printre multele și diferitele insule împrăștiate în acest
spațiu fără hotar există și una, cea mai frumoasă sufletului meu. E o insulă misterioasă, populată de Feți-Frumoși și Ilene Consânzene care vorbesc și cântă limba Patriei natale, în graiul dulce al consătenilor mei, limba fermecată în care glăsuiește o Mioriță, dar și un meșter năzdrăvan pre numele său Manole. Eram nespus de bucuros că, obosit și hărțuit de valurile acestui enorm ocean, avea-voi unde trage să-mi ogoiesc sufletul măcar pentru câteva clipe. Atunci îl cunoscusem doar pe Valentin Cucu – nalt, spătos, cu o voce profundă de bas, despre care Pavel Rotaru, când mi-l prezentase, ironizase bonom: „Ce fel de moldovean ești, bre?! Toți ai noștri sunt smoliți, cu chica neagră, iar tu… precis că ești lipovean”. Actorul zâmbi într-un fel al său, un pic șiret, și nu se pierdu cu firea: „Dacă ai vrea să știi, eu sunt cel mai adevărat moldovean. Voi, smoliții, vă trageți din romani, niște palavragii și neserioși, iar eu am rămas dac”. Atunci tocmai lucram la prima mea piesă și, privindu-l discret pe Valentin, mă gândeam că s-ar potrivi pentru rolul personajului principal. Nu adusei vorba însă despre asta, căci încă nu știam ce-o să-mi iasă
din dramaturgica mea intenție.
De la Valentin Cucu am aflat, ulterior, că pe 31 octombrie și 1 noiembrie vor prezenta lucrările scenice pregătite de sine stătător. La prezentarea lor am venit pe „insula misterioasă” împreună cu Galina Rusu, pe care am cunoscut-o în căminul Institutului de Literatură, ea fiind însoțită și de o prietenă. Am fost întâmpinați de unul dintre actorii moldoveni, pe care nu-l cunoșteam, și acesta ne-a dus hainele la vestiar. Grăbit, el a dispărut, iar noi am urcat în sala mică. O domnișoară a ieșit dintr-o cameră și după privirea-i curioasă cu care ne-a învăluit am înțeles că nu poate să fie altcineva decât o moldoveancă. Era zveltă, grațioasă, cu o față curată și buze frumos conturate. Într-adevăr, intuiția nu mă înșelase, căci, peste un timp, citeam cu jumătate de glas de pe o tablă școlărească din coridor titlurile unor spectacole, iar domnișoara trecu iarăși pe alături și, cu un surâs ușor îmbobocindu-i fața, preciză: „Programul pentru astăzi e cu totul altul. Aceste lucrări au fost prezentate altă dată”. Am întrebat-o pe Galina cine-i fata, dar nici ea n-o cunoștea, după care rugă pe cineva s-o cheme pe Luiza. Eram curios s-o văd și eu pe celebritatea despre care mai auzisem câte ceva, Galina fiindu-i una dintre prietenele de inimă. Nu zăbavă apăru o tânără mai degrabă josuță, nurlie, cu obraji rumeni și buze pline, ca de copil răsfățat. Trecu preocupată pe alături, de parcă eram omul invizibil, și-și îmbrățișă afectuos prietena. Îi murmură ceva, parcă fără noimă, după care îi ceru scuze, explicându-i că este cam indispusă, că mai trebuie să se machieze, că vor mai discuta cu altă ocazie și lunecă iarăși pe alături, grăbită și un
pic tristă. „Ce-i cu Luiza?!” făcu Galina, nedumerită.
În decursul serii, stând alături de Valentin Cucu, am aflat că numele Luizei este Pâslaru. Firește, eram curios s-o văd în vreun rol și am urmărit-o în două fragmente scenice foarte diferite. A jucat bine, doar un pic forțat. Auzisem deja că este una dintre cele mai talentate actrițe și prestația ei m-a cam dezamăgit. În schimb, mi-a plăcut foarte mult ultimul fragment al serii, o scenă din Muza de la Burdujeni, cu doi actori și o actriță. Cu mare greutate am recunoscut-o în personajul feminin pe domnișoara întâlnită pe coridor. Unul dintre actori s-a dovedit a fi consăteanul lui Cucu. E și el Valentin, doar că are numele Todercan. Iar cu „Muza” am reușit aseară chiar să și discut. Nu mai era ocupată în altă scenetă și își alesese un loc lângă noi, spectatorii. I-am mărturisit că mi-a plăcut cum a jucat, iar ea roși ușor și șopti: „Mersi”. Apoi s-a apropiat de ea o femeie (din ce înțelesesem, era pedagog la Școala „Șciukin”) și, fiind anunțat un mic antract, o bună bucată de timp ele au discutat ceva legat de jocul actoricesc. Mi-au atras atenția mâinile „Muzei”: erau albe, cu degete subțiri, aproape străvezii. Inițial, când o văzusem în coridor, purta pantaloni, un pulover gros și cizme vineții, iar acum, în rochia ei ușoară, părea firavă și neputincioasă, dar adia parcă un aer de încredere, de stăpânire de sine și multă candoare. Mi-a mai plăcut și felul ei de a vorbi, un pic afectuos. În coridor se exprimase mai firesc, iar după spectacol mi s-a creat impresia că discut cu o bucureșteancă. Oricum, această ființă agreabilă mi-a devenit simpatică. Oare cum o cheamă?
Când coboram la vestiar, am tras cu urechea la discuția care se încinsese între un grup de pedagogi, printre care era și Ion Ungureanu. Comentând sceneta Muza de la Burdujeni, o bătrânică remarcă jocul celor trei studenți: „E un adevărat nivel actoricesc! M-aș mira dacă s-ar găsi cineva într-un teatru de profesioniști să joace cu atâta măiestrie!” Mă bucuram și eu pentru cei trei conaționali, nu viitori, ci deja actori. Iar pe Cucu l-am văzut într-o scenetă după Vasili Șukșin, în care făcuse pe un veritabil popă rus.
După spectacol m-a invitat la el acasă, unde închiriază împreună cu Pavel Rotaru un apartament nu departe de Școala „Șciukin”. Acolo am făcut cunoștință și cu câțiva colegi de-ai lui: Sandu, Vasile, Andrei, Emil, Otilia. Când am convenit cu Valentin Cucu să ne mai întâlnim după sărbătorile de iarnă, i-am spus despre piesa la care lucrez și el s-a arătat foarte curios s-o citească. La drept vorbind, și pe mine mă interesează părerea lui, mai ales că e o primă probă în dramaturgie.
Am ajuns la cămin târziu de tot, dar totuși am intrat pe la Valeria Grosu să-i transmit salutări de la pictorul Ion Coman, căci fusese și el pe „insula misterioasă”. I-am spus Valeriei că l-am văzut acolo și pe Eugen Cioclea, după care i-am povestit în câteva cuvinte și impresiile de la spectacol. Când veni vorba despre Luiza, aflai că este prietena lui Eugen. Cine știe, poate că din cauza lui era indispusă…
M-am retras în camera mea și până am adormit am tot încercat să mă dumiresc ce mă atrage pe această „insulă” din uriașul ocean moscovit. Oare doar faptul că sunt semenii mei, că vorbim aceeași limbă? Oare căile întortocheate ale destinului meu au a trece și pe acolo? Să fi avut dreptate Alexandru Cosmescu atunci când mi-a ghicit în cafea (are el plăcerea și pasiunea asta), prezicându-mi ceva de necrezut? Îmi dau bine seama că a crede într-un desen fără nicio noimă al zațului de cafea e neserios, e o joacă, o șotie nevinovată. Dar bătrânul meu prieten îmi spusese că văzuse pe fundul ceștii ceva deosebit, că destinul îmi pregătește ceva neobișnuit, că mă așteaptă o încercare, o probă de suflet, pe care va trebui s-o îndur sau s-o cuceresc. Cine știe? Aveam și mai înainte un presentiment ciudat, iar el, cu prezicerea sa, l-a acutizat și mai mult. Îmi amintesc de Ulise, care și-a astupat urechile cu ceară și a poruncit să fie legat cu funii de catargul corabiei doar pentru a putea rezista cântecelor de dragoste ale sirenelor care-l ademeneau pe insula lor. Era și aceea un fel de „insulă misterioasă”, dar Ulise a rezistat. (Oricât ar părea de paradoxal,
dar exact peste zece ani, în 1992, destinul meu, într-adevăr, avu o cotitură inimaginabilă pentru mine, n.m., 2022.)
(3 noiembrie 1983)
De îndată ce-am ajuns la căminul Institutului de Literatură, după ce mă întorsesem de la Chișinău, am găsit în crăpătura ușii un bilețel. Cineva îmi lăsase un număr de telefon cu rugămintea să-l sun de urgență. Numele Valentin mă duse imediat la un tânăr scriitor, Valentin Cuiumju, coleg de generație, cu care mă cunoscusem în Casa Cosmescu și știam că locuiește la Moscova. Doar că, eram sigur, numărul său de telefon era altul. Am presupus că s-o fi mutat la o altă gazdă, iar seara, când am format numărul din bilețel, vocea pe care am auzit-o în receptor a explicat totul – actorul Valentin Cucu era nerăbdător să-i dau să-mi citească piesa. A doua zi, marți, după ore, m-am întâlnit cu el în curtea Institutului de Literatură, unde ne înțelesesem să ne vedem. Abia peste câteva zile am trecut pe la locuința lui și, cu toate că trecuse de zece seara, la masa din camera lor, în afară de Pavel Rotaru, mai era o fetișcană. Aceasta se dovedise a fi prietena lui Valentin, o puștoaică din anul întâi, și, de cum am pășit pragul, ea se grăbi să plece. Actorul, firește, a ieșit s-o conducă, iar după ce s-a întors, peste o jumătate de oră, i-am dăruit un exemplar al romanului Lia. Nu citise nimic din ce scrisesem și publicasem, de aceea mă rugase să-i dau ceva, iar despre piesă mi-a vorbit mult și amănunțit. Mi-a atras atenția asupra unui aspect destul de important, unul de care îmi vorbise, anterior, și colegul Andrei Burac. Adică, piesa e mai mult un fel de povestire, iar în teatru mai importantă e acțiunea. Odată ce acest moment a fost sesizat deja de doi oameni, cred că adevărul ar putea fi de partea lor. Apoi m-am grăbit și eu la cămin, deși Valentin insista să înnoptez la ei.
Iar deunăzi i-am telefonat, fiind curios să aflu ce impresie i-a lăsat Lia. Era încântat și chiar mi-a spus că-și dorește să aibă o soție asemănătoare cu personajul meu. M-a impresionat faptul că e ager la minte, el descifrând ușor bilețelul Liei, iar eu lăsasem intenționat această enigmă pe seama cititorilor. Când m-a condus până la stația de metrou, mi s-a destăinuit că are și el niște probe literare, doar că nu le-a arătat nimănui. N-am insistat, dar sper că până la urmă îmi va da să citesc. Chiar sunt curios, mai ales după ce mi-a spus că unele din textele înscenate de colegii săi au fost traduse în română de el. Nu erau culmea perfecțiunii, dar totuși…
(23 noiembrie 1983)
Acum patru zile, marți, am fost pe „insula misterioasă” la un spectacol de poezie. Actorii l-au invitat pe Grigore Vieru, din simplul motiv că versurile sale au fost marmura și lutul, aerul și bronzul spectacolului. Lângă vestiar l-am salutat, iar poetul mi-a răspuns distrat, înclinându-și abia fruntea. Nu m-a recunoscut, probabil, deoarece ne știm, cum s-ar zice, din mers. Nu mi s-a întâmplat, n-am avut ocazia să ne cunoaștem mai îndeaproape. Spectacolul a fost o splendoare, o feerie. În primul rând, o poezie dulce și mustoasă, cu mult farmec metaforic și simboluri neașteptate, o poezie luminoasă și limpede, cu joc de nuanțe și idei, în al doilea rând, măiestria actorilor și prestanța scenică impecabilă, muzică aleasă cu gust și un limbaj expresiv și durut de apropiat. La final, Grigore Vieru a menționat nu doar ținuta scenică, ci și limba vorbită de tinerii actori, el având impresia că aici, la Moscova, limbajul lor este mai expresiv decât al unora de la Chișinău. E adevărat, am avut și eu aceeași impresie. Bineînțeles, actorii ne-au invitat și la o masă – plăcinte și prăjituri gătite chiar de tinerele actrițe moldovence –, un fel de masă mare, doar că în loc de vin s-a băut ceai. Au vorbit foarte frumos pedagogii actorilor, a luat cuvântul și Grigore Vieru, s-au declamat versuri, au răsunat cântece folclorice. Și acum îmi mai dăinuie în urechi „Mai vino seara pe la noi, Ioa-a-ane, dragă-ă-ă…”
Abia la masa aceasta am aflat că pe „Muză” o cheamă Tatiana Lazăr și atunci
când venisem cu Galina nu ea era fata care-mi vorbise, ci mai degrabă Otilia Dediu. Memoria mea vizuală cam slabă mi le arăta pe toate cu același chip și abia acum îmi dau seama cât de individualizate sunt,
absolut diferite una de alta. După ce i-am văzut o oră întreagă pe scenă, apoi cam tot pe atâta la masă, am prins a-i diferenția, a le cunoaște numele. Am discutat cu Sandu Țurcanu, cu Andrei Moșoi, cu Petrică Hadârcă, am schimbat două vorbe și cu Ala Menșicov, care s-a dovedit a fi din același raion Fălești, doar că din sătucul Chetriș, nu departe de Călinești, și m-a impresionat prin expresivitatea comportamentului ei atât pe scenă, cât și în afara ei. M-am întreținut și cu Zina Zmeu, despre care-mi vorbise Victor Dumbrăveanu, ei mai corespondând și în prezent. Era târziu, trecuse de miezul nopții și am fost nevoit să-i părăsesc, plecând la cămin împreună cu Vasile Țurcanu, student în primul an la Institutul de Literatură, lăsându-i pe actori în toiul unor discuții despre teatru și poezie. Mă îndreptam spre casă, la cămin, dar aveam impresia că mă duceam de acasă.
(16 decembrie 1983)
În răstimpul anului, în care nu am mai scris niciun rând despre „insulă”, am fost de nenumărate ori la ei, mi-au fost și unii dintre ei oaspeți, la cămin: Andrei Moșoi, în mai multe rânduri, apoi și Mihai Fusu, Otilia Dediu, Petrică Vutcărău, Elena Ababii, Ala Menșicov, Luiza Pâslaru. Cu mulți dintre ei m-am întâlnit la spectacole în diverse teatre moscovite, iar cu Tatiana Lazăr am avut primăvara asta chiar și o întâlnire neașteptată la aerogara Vnukovo, unde venisem s-o întâlnesc pe Leonida Lari. Tatiana era cu soțul, căci, între timp, ea se căsătorise și ambii își petreceau niște rude din Moldova – două femei de la țară – și acolo am reușit să schimb cu ei câteva cuvinte. Am mai aflat pe urmă că pe la mijlocul verii Tatiana a născut o fetiță, iar nu demult Vasile Țurcanu a fost luat la armată. Se află undeva prin regiunea Orenburg și, deocamdată, nu am nicio veste de la el. Cu toate că e amorezat de Luiza Pâslaru, în scrisorica pe care mi-o lăsase în cameră nu mi-a scris niciun cuvânt despre ea, iar pe Galina Roșca și Lenuța Ababii m-a rugat să le servesc cu gutuile lăsate într-o pungă special pentru ele. Luiza, șireata, își dădea seama că Vasile o cam pierde din ochi de dragă, dar se prefăcea că nu pricepe nimic.
Deja cunosc toți actorii, nu-i mai confund, precum anul trecut. Am prins a pricepe și câte ceva din relațiile dintre ei și cam înțeleg prețul fiecăruia. Sunt atât de diferiți, dar în același timp aureolați de aceeași pasiune, ea ținându-i împreună ca boabele pe același știulete, niște boabe de
aur pe un știulete așijderea.
Astăzi am privit spectacolul Familia mea, jucat în limba rusă, și am stat în sală alături de Tatiana, care nu fusese angajată. În antract, am discutat cu ea câte ceva despre cele întâmplate pe scenă și mi-am dat seama că e o actriță deșteaptă și talentată. Am savurat jocul actorilor
și mi-a plăcut în mod special Petrică Vutcărău, firesc și dezinvolt au jucat și Angela Iașcenco, Otilia Dediu, Ghiță Pietraru, Galina Roșca, Nelly Deleu. Regret că spectacolul n-a fost jucat în limba română. Tatiana și Lenuța au promis că-mi vor face o vizită. Să vedem.
(29 noiembrie 1984)
Iată c-am ajuns și la premiera spectacolului de licență, dar când m-am pomenit în holul Școlii „Șciukin” n-am văzut pe nimeni dintre ai noștri. Abia după vreo zece minute de așteptare, urcând spre sala de la etaj, l-am întâlnit pe Mihai Fusu, care nu era angajat în spectacol, iar în fața sălii mai așteptau Faina și Sveta, prietene de-ale lui Andrei Moșoi. Înainte de deschiderea cortinei, regizorul spectacolului, E.P. Simonov, a rostit câteva cuvinte elogioase despre actori, accentuând pentru publicul nu prea numeros că sunt foarte talentați, dar, mai ales, și foarte cumsecade, deoarece au acceptat ca pe parcursul acțiunii replicile lor să fie traduse pentru a fi înțelese și de spectatorii care nu cunosc limba română. Apoi cortina fu ridicată, noi pomenindu-ne în compania unui cor țigănesc, care îngâna în surdină o romanță veche. Pe scenă pășiră încet Tatiana Lazăr, care o juca pe Liza, și Valentin Todercan, în rolul lui Victor Karenin, iar în bărbatul cu barbă și cu un machiaj pe față prea pronunțat abia l-am recunoscut pe Gheorghe Pietraru, jucându-l pe Fiodor Protasov. Între timp, în alt colț al scenei apăru Emil Gaju în rol de judecător. Acțiunea dură vreo 3-4 minute, după care cortina căzu și peste câteva clipe scena se deschise iar și porni acțiunea propriu-zisă a Cadavrului viu. Cortina, se pare, le-a cam jucat festa, căci cădea și se ridica prea des, din care motiv cam diminua din intriga acțiunii și interesul spectatorilor. Cred că procedeul „cinematografic” utilizat de regizor nu se prea potrivește în acest spectacol. Dar… încercarea greș n-are și experimentele sunt binevenite și necesare. Am impresia că actrițele s-au descurcat mai bine cu rolurile lor. Luiza Pâslaru a făcut un rol de țigancă veritabilă, mai precis de o veritabilă solistă a corului țigănesc. Mașa ei părea a fi coborât direct din paginile lui Tolstoi. Tatiana Lazăr a jucat cu o sinceritate cuceritoare, iar în rolul secundar, al mamei țigăncii, a jucat excelent Ala Menșicov. De la prima apariție Catinca Monacu și-a interpretat rolul cam strident, dar în actul doi a revenit la un joc mai firesc. Gheorghiță Pietraru s-a prezentat bine, deși îi lipsește, se pare, un pic din tragismul personajului său, care-i un rol mare și dificil. I s-ar fi potrivit, mi
se pare, acest rol lui Petrică Vutcărău, el însă l-a jucat excelent pe cneaz, unchiul lui Karenin. Și-a prezentat credibil personajul și Valentin Todercan, alături de consăteanul său Valentin Cucu, în rolul tipului „genial”. Au fost minunați în rolurile lor secundare și Andrei Moșoi, și Petrică Hadârcă, și Sergiu Prodan, și Anatol Burlacu, și Valentin Delinschi, și Vasile Gâdei, adică toți, toți.
În antract o întâlnisem pe Valeria Grosu și actul doi l-am privit împreună, iar după spectacol i-am așteptat pe actori aproape o oră, deoarece fuseseră opriți la o discuție, adică la o analiză a celor întâmplate pe scenă. Unul dintre „arbitrii” principali a fost Ion Ungureanu, pe care-l remarcasem printre spectatori. Am reușit să le felicit pe Luiza Pâslaru și Lenuța Ababii, iar pentru că era prea târziu, împreună cu Valeria ne-am grăbit să plecăm. Ne-au însoțit și Andrei Moșoi cu Valentin Delinschi, care ieșiseră să le conducă pe Faina și Sveta. La stația de metrou Barikadnaia ne-am despărțit de ei, iar când am ajuns la căminul Institutului de Literatură era trecut de miezul nopții.
(20 februarie 1985)
