Îmi era hărăzit să mă nasc într-o toamnă a anilor 60, când părinții, Ana și Gheorghe Ureche, își ridicau căsuța la o margine de sat. Și deoarece ajutor nu prea aveau, biata mamă, mai purtându-mă în pântec, căra lampaci alături de zidari. Poate asta e cauza nasului meu cam cârn și a urechii puțin turtite. Mama, frustrată, că „fetița ei nu e ruptă din soare”, era consolată de bunica Antonina: „Frumoasă copilă avem și va purta numele surorii mele Francesca”. Mămuca avusese o soră Franea, dar soarta le-a despărțit când părinții lor, de nevoie, și-au părăsit cuibul, lăsând casă și masă în Polonia, astfel ajungând în Moldova. Dar cu sora Francesca așa și nu s-au mai văzut. De bunica mă leagă cele mai frumoase amintiri copilărești. Ea mă dezmierda, îmi pieptăna părul bălai.
N-am prea avut parte de afecțiunea fratelui și celor 2 surori. Leonid a decedat timpuriu, iar surorile așa și nu mi-au devenit confidente. Nina, mai mare, și-a pierdut graiul din cauza unei banale răceli, a urmat o școală specială de surdo-muți. Astfel, am însușit alfabetul gesturilor. Iar Aurica, mezina, s-a născut mult mai târziu. Golul dragostei fraterne mi l-a umplut prietenia cu cei doi mahalagii ai mei – Eugen și Valentin. Eram de aceeași vârstă. Evident că și ghidușiile făcute erau deopotrivă. Împreună măturam curțile, rodeam ceaunele și tigăile de funingine, căram cu bicicletele iarbă la iepuri, pescuiam. Iar după muncă, pe timp de vară, mergeam la scăldat.
Când a venit vremea școlii, n-am fost admisă, deoarece, în virtutea regulilor rigide de școlarizare de atunci, nu aveam încă 7 ani împliniți. Invidiam prietenii, văzându-i zilnic cu ghiozdanele în spate. Dar visul de a fi elevă era prea mare. Mergeam dimineața la școală, mă așezam în bancă cu prietenul Valentin pâncă când învățătoarea mă scotea din clasă. Cu lacrimi în ochi, părăseam încăperea și mă așezam sub ușa sau ferestrele clasei, ascultând lecțiile. Așa am început să învăț „la distanță”. Chiar îmi făceam temele împreună cu Valentin, mama lui asigurându-mi caiete, toc și creion. Asta a durat vreo 2 săptămâni, până când directorul școlii m-a surprins sub ușă, transcriind pe podele cu creta ceea ce era scris pe tablă. M-a privit confuz și m-a întrebat dacă vreausă învăț și eu. A convenit cu părinții să mă înscrie, dar trebuia să susțin un test. Eu deja puteam lega bine buchile, dar scrisul mă cam da de gol. De aceea, cu prima ocazie, furam cretă din clasă și scriam pe toate gardurile. Am trecut testul cu brio. Bunica mi-a procurat uniformă școlară. Evoc și acum rochița maro, ajustată (căci era cu două mărimi mai mare) și cele 2 șorțulețe – alb și negru. Ce fericire simțeam când m-am prezentat la școală! Eram elevă „cu acte în regulă”.
Școala medie am urmat-o în satul vecin, Hăsnășenii Mari, unde, împreună cu profesoara de limbă, am pus în scenă câteva spectacole. Aici, am început să înțeleg ce înseamnă o piesă, un rol, cum să dai replica partenerului, cum să te miști, chiar cum să te transfigurezi. Uneori, povățuiam colegii cum să-și joace mai bine rolul. Când mă întrebau de unde știu acestea, le răspundeam că așa simt și basta. Anume la școală, am simțit primele emoții scenice care aveau să mă însoțească pe parcursul întregii vieți.
La Facultatea de Actorie, n-am intrat din primul an. Institutul de Arte practica examenele de admitere mai devreme decât alte universități și, din neștiință, am prezentat actele cu întârziere. Era prea târziu pentru a mai aplica la Actorie. Astfel, un an am lucrat la o fabrică de încălțăminte din Chișinău. Am intrat la Arte și iată-mă studentă – perioada cea mai frumoasă din viața mea. Fiind studenți, participam în scenele de masă ale spectacolelor montate pe scena mare a Teatrului Academic Pușkin. Iar pe scena mică, montam cu pedagogul nostru, P. Baracci, piesa Olesea de Kuprin. Îmi amintesc cum în pauze, din culise, admiram repetițiile corifeilor scenici: E. Ureche, D. Darienco, V. Chircă, C. Constantinov, regizați de marele maestru, V. Cupcea. Ce voce inconfundabilă mai avea, ce talent!
Seară de seară, mergeam cu colegii la teatrele din capitală. Spectacolul Pământ de la Teatrul Luceafărul l-am aplaudat de mai multe ori. Urmăream cu nesaț, copleșită de jocul, vocile și privirile marilor maeștri:
D. Caraciobanu, V. Izbeșciuc, V. Zaiciuc, P. Zavtoni etc. Studentă, am avut ocazia să călătoresc la Vilnius. Mă împrietenisem cu niște viitori actori de la Academia de Arte din Lituania. Îmi amintesc cum noi, tineri, amorezați de teatru, discutam nopți în șir spectacolele din capitala baltică. Am mers și la Panevejis, la Teatrul lui D. Banionis, unde consângenii noștri S.I. Șcurea și I. Puiu montase Păsările tinereții noastre.
Spectacolul de diplomă l-am montat la Bălți. Făceam repetițiile în Casa de Cultură a uzinei Răut, dar îmi croiam timp să fiu mai aproape de actorii teatrului bălțean, situat în Palatul Orășenesc de Cultură. Pe atunci, teatrul nu avea propriul sediu. Și numai datorită insistenței maestrului M. Volontir, care a deschis toate ușile instanțelor, ajungând chiar până la Moscova, astăzi Naționalul din Bălți deține impozanta clădire. Și, într-o zi, urmărind în sală o repetiție, se apropie de mine maestrul A. Pînzaru să mă întrebe cine sunt și ce caut acolo. I-am răspuns că sunt studentă și-mi pregătesc spectacolul de diplomă. M-a privit iscoditor și apoi m-a întrebat de nu vreau să fac și eu parte din trupa bălțeană. Parca mi-a ghicit gândul ascuns. Mi-a fixat o zi de audiență, iar când m-am prezentat în fața Consiliului artistic, parcă mi se înmuiase picioarele. Începuse să-mi tremure genunchii. În fața mea, îi aveam în carne și oase pe M. Volontir, Iu. Codău, E. Dobândă-Volontir, L. Noroc-Pînzaru… Le-am citit și eu ce am găsit de cuviință, am răspuns la întrebări… Și astfel am fost angajată. Îmi amintesc cum maestrul Volontir s-a apropiat de mine, m-a felicitat, m-a îmbrățișat și m-a sărutat părintește pe obraz… Emoțiile erau peste așteptări. Pentru mine, marele M. Volontir era un Zeu al teatrului. Nici nu-mi imaginam cum te poți apropia de un așa maestru! Mai târziu, aveam să-i cunosc și pe I. Puiu, P. Proca. D. Griciuc, V. Buzdugan… Eu le ascultam sfaturile, povețele, eram atentă la toate obiecțiile și îndrumările colegilor și regizorilor. Anume aici, mi-am dat seama că numai prin propriile eforturi, printr-o muncă asiduă, zi de zi, de la piesă la piesă, de la rol la rol, îmi voi putea perfecționa talentul și măiestria actoricească.
Am avut noroc de regizori foarte buni în spectacolele cărora am fost distribuită – Iar zorile pe-aici sunt liniștite de N. Aronețkaia, Liola de S.I. Șcurea, Luministul de M. Țărnă. Și, desigur, sunt mândră de faptul că am jucat în spectacolele lui M. Volontir – Muntele, Ovidiu, Preșul. Aveam pe scenă parteneri de excepție. Iar critica teatrală era una profesionistă, așa că niciodată nu am luat în nume de rău, dacă cumva eram și eu „înghimpată”. După tipologia teatrală, eu am fost o eroină lirică. Marele maestru, A. Pînzaru, când monta vreun spectacol, mă preîntâmpina din start că rolul central îmi va aparține. Când la Bălți a venit S.I. Șcurea, mi-a spus-o cu franchețe că spectacolul îl montează pentru mine. Și M. Prepeliță în Călin Zburătorul m-a distribuit în rolul principal. Un rol central e o mare responsabilitate, o enormă tensiune sufletească. Eram conștientă că trebuie să muncesc din greu și să duc rolul până la capăt. De la prima citire a textului, prima replică la repetiții și până la aplauzele spectatorului curge multă apă. Nopți nedormite, nemulțumiri de sine, crize de creație, frustrări… Dar spectacolul e jucat. Actorul și-a cules aplauzele și a primit buchetul de recunoștință. Și revii în cotidianul teatral, cu bunele și relele lui. Curiozitatea (ce se va monta, ce se va citi azi, care piesă va fi selectată) te bulversează. Iar în subconștientul actorului freamătă: „Am vreo șansă să fiu distribuit? Pe cine-l voi avea partener? Oare îmi va reuși rolul?” Îmi amintesc cu nostalgie de turneele noastre de vară la țară. Călătoream cu spectacolele prin satele Moldovei și Bucovinei. Uneori, în loc de scenă, ni se puneau la dispoziție remorcile unite ale două tractoare sau camioane. Nu mai zic de lipsa microfoanelor, luminilor… Ne mai prindea și câte o ploaie torențială. Dar jucam așa, sub cerul liber, căci și lumea de la țară trăia nu numai cu pâinea cea de toate zilele. Iar dacă poposeam în satul de baștină, pentru părinții mei era o mare sărbătoare și un prilej de mândrie. După spectacol, ei invitau trupa acasă. În curte se întindea, de la prispă până la poartă, masa copioasă ca la Nord, iar în capul ei se așeza bunica. Ea era amfitrioana petrecerii și sufletul companiei…
Viața își are cursul ei. E dureros să înaintezi în vârstă și să remarci cum rolurile trec pe lângă tine. Nu te mai pretezi a fi eroina lirică de odinioară. Vin alți actori. Iar noi trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al lui. Acum, la noi la Bălți, diferența dintre generațiile de actori e cam de 20 de ani. Iar pentru un teatru e cam mult. Și din actorii vechi am rămas cam puțini. Vrei nu vrei, dar sufletul te macină. Conștientizezi că rolurile Julietei și Ioanei d´Arc nu-ți mai aparțin. Că pe avizier nu-ți mai stă apare numele afișat cu litere de-o șchioapă, ori chiar nu te mai regăsești deloc. Dacă ați ști cum se mistuie atunci sufletul unui actor, ce sentimente de regret are!
Acum stau și mă gândesc: oare m-am împlinit ca actrița? Sincer, mi-i greu să spun. Întrebarea rămâne retorică, ori las răspunsul pe seama spectatorului și colegilor de breaslă. Am avut și urcușuri, dar și am rămas dezamăgită în căderi. Îmi amintesc că avusem un rol într-un spectacol despre război. Citisem piesa de nenumărate ori, mă pătrunsesem de starea emoțională a eroinei. Dar când să joc… nu-mi reușea. Acest rol a fost pentru mine un fiasco total. O cădere în prăpastie. Chiar m-am distrus moral. Dar oare care actor n-a avut eșecuri? Actorul se teme de înfrângerea de pe scenă și nu de cea din viața personală. Îmi amintesc și de rolurile de zile mari. Mai ales de cel al Vitoriei Lipan din Baltagul. A fost un spectacol cu multe simboluri și metafore. Și nu pot uita buchetul superb de trandafiri pe care l-am primit de la un vechi admirator. Aplauze… Flori… Autografe… E fațeta frumoasă a vieții actoricești. Dar mai este și alta – cu texte lungi, uneori monotone, care trebuie învățate pe de rost, cu roluri care îți displac, dar trebuie jucate, divergențe cu regizorii, intrigi cu colegii etc, etc. Dar, de fiecare dată, revii la teatru. Admiri din sală sau din culise jocul colegilor și-ți curg lacrimi de bucurie că se montează, că va fi un spectacol nou. Deci TEATRUL trăiește! Mă bucur pentru actorii tineri. Mi-s tare dragi și îi iubesc necondiționat. Le admir felul de a fi, de a lucra, de a căută ceva nou, original, valorificându-și astfel talentul.
Și am o destăinuire a Vă spune: nu aș vrea să mor în scenă. Sub nicio formă! Scena mea aparține Vieții.
