Trăim într‑o lume
tâmpit de nebună
cu soare și lună
fără pic de lumină
în ninsoare și ploi
suntem goi
plângem
ne înjurăm
ne văicărăm
prea puțin ne rugăm
așteptăm
să ni se dea
să ni se pună
să (nu) ni se spună…
e vremea rea ori bună?
…
Tristețe… durere…
când și ultima picătură
de speranță piere când sufletul
vrea doar tăcere…
sunt bulversată
întoarsă pe dos
paralizată
Nu mai este un om, pe care l‑am cunoscut puțin de tot… O singură dată l‑am văzut, la lansarea nr. 26 a revistei „Timpul din România”, ediţia din Republica Moldova. Părea venit din alte vremuri… M‑a marcat prin felul extrem de modest de a sta „în banca lui”, de a‑și aștepta rândul, de a nu întrerupe, de a nu deranja…
Alexandru Popescu avea doar 26 de ani, un copil, care emana atâta bunătate, simplitate și bun‑simț, ascunzându‑și educația, laudele pe care le primise, succesele atinse… Plin de viață, cu simț al umorului – ultimul om despre care ai crede că trece prin asemenea încercări tulburi ale vieții…
Dumnezeu să‑l ierte…
Zbor lin prin timpuri…
Primește‑l, Doamne, în braţele Tale!
Să ne rugăm pentru Alexandru…
Să aprindem o lumânare.
