Vineri aflu că un tânăr poet din literatura noastră locală, A.C. Popescu, și‑a pus capăt zilelor. Literatura, din mai sărăcită, cum pare azi în comparație cu epocile trecute, s‑a împuținat și mai tare. Joi, cu o zi înainte, am asistat la lansarea unui număr al revistei „Timpul”. În acest număr (dar și în altele) au fost publicați mai mulți tineri, inclusiv nefericitul nostru autor. Lansarea revistei are o semnificație dacă autorii care au publicat în numărul respectiv vin și citesc din creația proprie sau glosează pe marginea literaturii. A.C. Popescu nu numai că nu a fost prezent, dar cred că își făcea chiar atunci alte planuri.
Nu l‑am cunoscut, pentru că nu particip la ședințele cenaclului sau la taberele de creație oraganizate pentru tineri. Am fost invitat de D. Crudu la o tabără în trecut, dar A.C. Popescu nu fusese la ea, ca să ne intersectăm cumva. În schimb, anul acesta a fost la tabăra de la Glodeni și apărea pe Facebook în toate fotografiile cu zâmbetul pe buze. Dar versurile spuneau altceva, și anume ce se petrece în sufletul său. Textul său e deschis și nu lasă niciun dubiu: „iadul s‑a mutat în sufletul meu”. Îmi amintesc de cuvintele cuiva care o cunoscuse pe Marylin Monroe: „Nu vă imaginați ce infern se ascundea în spatele ei, ce părea că are o viață atât de solară”.
Poeziile care au apărut prin reviste și pe Facebook și care vor apărea, înțeleg, într‑un viitor volum postum, consună perfect cu un titlu: Cronica unei morți anunțate. Tema morții, a cimitirului și a sinucigașului își făcuse un loc constant în creația sa. Și nu numai. Poetului i s‑a dat să facă parte din tagma lui Trakl sau Pavese. Nu cred că cei care l‑au cunoscut au sesizat că poemele sale lugubre nu erau metafore și podoabe, ci un trist și ultim testament
