Când a venit iarna, ei mi‑au țintit casa
Iar crăpăturile s‑au ivit imediat
În casa de la mare de pe stâncă veșnică
„Ce se petrece cu casa ei?”
Șopteau vecinii, privind chiorâș
la casa mea care a rămas întreagă în
inima haosului
Atunci ei au țintit castanii, plopii și vișinii mei
Aduși în grădină pentru copii
Care au crescut împreună cu ei
Au căzut peste lumea ei –
Și orașul meu de dincolo de orizont cu copacii lui
Niciunul din ei nu s‑a prăbușit, au rămas verzi
Când mâine vor ochi în mine
Voi vorbi din nou cu pereții casei
Voi scrie povestea unei femei de dincolo de orizont
Va planta un nou copac în inima grădinii
Ca în inima lumii, a cuvintelor și a războaielor
Iar eu voi surâde în câmpia albastră
Când ei vor ținti mâine în mine
În casa ei de deasupra mării, de pe stâncile eterne
În copacii ei, în mare, în cuvintele ei
În istoria ei despre mine, care continuă
Mai departe și după ce țintesc în tine
Dar ei nu știu că au de‑a face cu mine
Cu istoria mea despre tine, care nu se va curma
Ceea ce înseamnă că se vor confrunta și cu ea
Cu casa ei de piatră de pe stâncile eterne
Cu copacul, care nu dispare – devine pământ
Cu tot cu istoria mea, care nu se termină
Odată cu noi
Nu se termină
Cu asta, soro,
Ea nu dispare niciodată.
Sirenele
Sirenele care urlă în toată țara
Ne scot pe toți din case
Condamnându‑ne la moarte,
Dar va muri un singur om,
De regulă, cel care a ieșit ultimul.
Îmi este foarte clar.
Nu sunt eu
Omul ăla.
(Traducere din ucraineană de Dumitru Crudu)
