Vika încerca să supraviețuiască în teatru. Să supraviețuiască ea însăși și să‑și protejeze copiii de rușii sălbatici. A face acest lucru în Mariupol era la fel de greu ca înfrângerea morții înseși. Exact 21 de zile, fata fragilă s‑a jucat de‑a v‑ați ascunselea cu moartea, mutându‑se dintr‑un subsol în altul. A fost un joc fără reguli, un joc pentru supraviețuire. Moartea sau, mai exact, ucigașii ruși au urmat‑o pe femeie pas cu pas – pe ea, pe copiii ei și pe bătrânul ei tată.
Încă din primele zile ale invaziei la scară largă, eroii acestei povești pe deplin reale au fost forțați să‑și lase casa, locuința confortabilă, dragă, de pe malul stâng, bombardată acum fără milă de rușii inumani. Sfâșiați de durere, au ajuns cu greu în centrul orașului apărat, și până pe 16 martie au locuit în clădirea Teatrului Dramatic Regional Mariupol. Structura uriașă, care îmi amintea mereu de o corabie albă, ca o arcă, a adăpostit la bordul ei o mie și jumătate de orășeni năpăstuiți și epuizați. Grandoarea sa, pereții groși și rezistenți și literele uriașe „COPII”, scrise pe asfaltul din fața intrării, inspirau credința în mai bine și speranța în salvare.
Centrul nostru de voluntari aproviziona „arca” cu alimente, medicamente, produse de igienă, iar eu, personal, am văzut listele „oaspeților” de acolo. În clădire, într‑adevăr, erau foarte mulți copii. Undeva, printre alții, pe una dintre „punțile arcei”, se înghesuiau acum și copiii Victoriei. Nu mai știu dacă cei mici, de pe coridoarele întunecate și umede ale clădirii, au recunoscut teatrul strălucitor, plin de bucurii și de noi descoperiri. Nu știu dacă și‑au dat seama că acum dorm pe podeaua aceluiași hol spațios, unde în urmă cu o lună stătea bradul de Crăciun, pe care străluceau luminițe vesele. Iar salvele necontenite ale armelor grele rusești nu știu dacă le aminteau de recentele artificii festive. Mă tem că nu. Până la jumătatea lunii martie 2022, în Mariupol nu a mai rămas nimic festiv. În această perioadă disperată, copiii din Mariupol nu le cereau mamelor jucării și bomboane, ei cereau pâine, nu se jucau în compania prietenilor, ci se ghemuiau de frică în brațele părinților, căutând protecție.
Dar era din ce în ce mai puțină mâncare și tot mai multe bombardamente. Până pe 16 martie, tânăra femeie era sleită de puteri, iar intuiția îi cerea cu disperare să iasă, prin orice mijloace să iasă, să se târască afară, să iasă din această groază, care nu se oprea nicio clipă, să scape chiar acum.
Cu mâinile tremurânde, tânăra a format numărul soțului ei, marinar, care urmărea cu stupoare evenimentele de la Mariupol din îndepărtata Marea Mediterană. Pe neașteptate, s‑a format legătura. Conversația nu a durat mai mult de 30 de secunde, dar a fost suficientă: vocea celui drag i‑a dat putere. După ce a luat decizia finală, posibil, fatală, femeia și‑a luat copiii, pe bătrânul ei tată și a ieșit de sub acoperișul clădirii în piața teatrului, deschisă tuturor vânturilor și morții.
Timp de câteva ore, eroii acestei povești s‑au plimbat printre mașinile aliniate în sensul giratoriu, în așteptarea „culoarului verde” promis de ruși, implorându‑i pe șoferi să îi ia cu ei. Dar toate mașinile erau pline ochi. Erau mulți oameni precum Vika, „fără cai”, iar cei care sperau cu disperare la ajutorul altcuiva erau nenumărați. În acea dimineață fatală, i‑am văzut pe acești oameni de la fereastra mea și am simțit o neputință teribilă pentru fiecare dintre ei, cu fiecare dintre ei. Ei cereau puțin: doar salvarea de la moarte. Ei voiau puțin: doar să nu moară acum.
Acest lucru îl dorea pentru ea, dar, în special, pentru copiii ei, delicata, dar hotărâta Victoria. Deși își pierdea repede speranța, ea totuși alerga cu încăpățânare printre mașini, se uita și bătea în fiecare geam. Și, deodată, a găsit… În mașina care tocmai sosise era un pic de loc liber. Femeia s‑a apropiat de geam și a început să‑l roage pe șofer s‑o ajute. Acesta ar fi vrut, dar nu avea posibilitatea să‑i scoată pe toți patru afară din oraș. A fost de acord să o ia doar pe ea cu copiii. Femeia nu și‑a putut lăsa tatăl singur. Ea nu a cedat, îl implora pe necunoscut să‑i salveze tatăl, să‑l ia măcar în portbagaj. Într‑o ultimă încercare, femeia frumoasă și grațioasă a căzut neputincioasă în genunchi în fața străinului. Și, în acel moment, a plouat din cer cu pietre…
În stare de șoc, ea nu a înțeles imediat ce se întâmplă. Un sunet asurzitor și pietre din cer – parcă venea sfârșitul lumii. Și înainte de a‑și reveni, femeia auzi strigătul șoferului.
– Repede în mașină! Cu toții!
Într‑o clipă, mașina a demarat. Fără să încetinească, cu picături de sudoare rece pe frunte și un bătrân în portbagaj, un om străin îi scotea din iad. A virat printre alte mașini, întregi și avariate, printre gropi, printre ruine și fragmente dintr‑o clădire frumoasă, care până nu demult era Teatrul Dramatic din Mariupol, o corabie albă ca zăpada, o arcă în care au căutat refugiu aproape o mie și jumătate de orășeni și asupra căreia s‑a ridicat o mână grea, condusă de diavol.
(16.03.2022. Traducere din ucraineană de Mihaela Herbil)
