Poeta Antonia Mihăilescu utilizează elipsa și ambiguitatea într‑o poezie de tip minimalist. Notațiile, prin însăși natura lor, sunt niște însemnări scurte, dar poeta le frânge și pe acestea înainte ca sensul să se coaguleze. Luate din cotidian și din realitatea imediată, juxtapuse altor notații frânte sau gânduri, sentimente, senzații și reacții, conturează acea impresie de inefabil, magic, fabulos, fantastic al vieții banale și obișnuite: „răul a ajuns în grădină dai jos de pe tine lingură cu lingură spuma grețoasă a zilei”. De multe ori, observațiile (I)realității devin niște păpuși rusești, când o imagine ascunde o altă imagine, iar ea, la rândul ei, o altă imagine, și tot așa la nesfârșit, ca în versul: „orașul nu e în toată firea nu‑i merg rotițele rondul de flori clocește pui de zombi”.
În poemul acceptă și bătălia asta, cuvânul „fragilitate”, repetat de nouă ori, devine cheia de boltă a edificiului realității și existenței, transformându‑se dintr‑un simbol al fragilității lumii exterioare într‑o dovadă a fragilității personale: „cearceaful e tot una cu pielea/ dezvăluie fragilitatea referințele ei / fragilitatea mamei care vine la spital/ cu băiatul ei cu sternul împuns/ fragilitatea farfuriei care se îndreaptă/ spre podea spre o lume în țăndări// fragilitatea ochilor dimineața/ când iau în primire iuțeala luminii// fragilitatea mâinilor lipite în somn// erotische Kleber// fragilitatea cărții deschise prima dată// fragilitatea ta în fața oglinzii/ fragilitatea oglinzii/ pe invers/ sunt fragile/ pe invers/ în cabina de machiaj/ proofing/ now proofing”. Iar toate acestea se întâmplă înainte ca cea care se descrie în această poezie să iasă din casă. De aici, și tensiunea dintre titlu – acceptă și bătălia asta – și restul poemului. Denumirea devenind esențială pentru fata care‑și descoperă atât propria fragilitate, cât și a lumii din jur. A ieși din casă înseamnă să‑ți pui viața în pericol. Ajunși aici, trebuie să spunem că poemul nu e despre fragilitate, ci despre supraviețuire. Primul vers –„cearceaful e tot una cu pielea” – ne trimite clar la acest înțeles. Când totul e fragil, nu mai există nicăieri nicio scăpare și atunci marea bătălie e pentru supraviețuire. Scapă cine acceptă fragilitatea sa și a lumii înconjurătoare. „Gândurile fac legături monstruoase”, ne spune poeta într‑un alt poem, iar noi, extrapolând, am putea afirma că toată poezia ei este despre aceste legături monstruoase din realitate. Întrebarea e cum să trăiești mai departe după ce le observi și iei act de ele. Poate, detașându‑te de ele, ca în acest minunat poem despre frici: „…fiecare după‑amiază de martie în care se face întuneric din ce în ce mai târziu aici îmi pot vedea fricile// uneori vorbesc între ele// își afundă picioarele în papucii mei roz cu iepuraș dau drumul la televizor mă privesc amabil când intru în sufragerie pentru un baton de snickers și pisica mea le știe n‑au vrut niciodată// să‑mi spună despre ce vorbesc între ele când mă ascund sub pătură/ în care fricile mele încetează să mai fie ale mele, ies din mine și devin fricile nimănui”. Pe care le poți privi dintr‑o parte ca și cum ți‑ai privi pisica. Asta și fiind una dintre căile pentru a supraviețui. Îți distrugi (persiflezi, râzi de ea) propria sensibilitate ca să nu te distrugă ea pe tine. Te distrugi pe tine pentru a te salva. Pentru a salva „urmele vieții”. Asta și face Antonia Mihăilescu în poezia ei din volumul note din secolul kitsch sau din poemele ulterioare. Iar de asta, și poezia ei este o poezie tragică și extraordinară totodată.
