Stimate Domnule Director, prin această scrisoare deschisă, vă rog să‑mi permiteți să‑mi văd dosarul de la KGB. Cu o rugăminte similară m‑am adresat, în 2016, și domnului Mihai Balan, directorul SIS în acea perioadă, dar dumnealui a negat că aș avea dosar la Securitate. Dar eu nu l‑am crezut. Am receptat răspunsul dânsului ca pe un refuz de a‑mi permite să‑mi văd dosarul, care, cred, există și pe care, da, eu aș vrea să‑l citesc și nu văd de ce acest lucru nu ar fi posibil odată ce, de 31 de ani, Uniunea Sovietică (iar odată cu ea – nici KGB‑ul) nu mai există.
Domnule Alexandru Musteață, nu cred să existe vreun intelectual din Republica Moldova care să nu‑și dorească asta. Arătați‑mi un singur scriitor sau un singur jurnalist care nu ar vrea, și el, ceea ce vreau eu. Există oare?
De ce țin așa de tare să‑l văd?
Nu, nu pentru a mă răfui cu adversarii mei și nici ca să iau act de cine m‑a turnat – dacă m‑a turnat cineva, că poate nimeni nu a avut nicio treabă cu mine și toate suspiciunile mele din răstimpul ăla sovietic nu au fost nimic altceva decât o simplă paranoia și atunci tot o să știu ceva –, nu, nu de asta țin să‑mi văd dosarul, ci pentru a afla cum au stat, de fapt, lucrurile în ceea ce mă privește pe mine.
De când a ieșit lumea în stradă, am început să ies și eu. Nu a fost miting sau grevă a foamei, sau demonstrație la care să nu fi mers. Am fost și unul dintre fondatorii cenaclului „Alexei Mateevici”, la ședințele căruia am pledat pentru unirea Moldovei cu România. După una dintre ședințe, la care am citit o poezie de acest gen, un coleg a venit în fugă la mine spunându‑mi să mă ascund, că mă caută securiștii, și mi‑a arătat spre doi tipi cu pălării pe ochi care se apropiau de noi. Alți trei colegi m‑au înconjurat și m‑au ajutat să mă pierd în mulțime.
Domnule Director, aș putea să vă povestesc foarte multe istorii de felul ăsta, dar nu vreau să fac pe eroul, vreau doar atât: să am acces la dosarul meu.
Știu că asta nu depinde doar de dumneavoastră, ci, în primul rând, de parlamentari, căci e în puterea lor să adopte legea lustrației, ca să permită lumii să aibă acces la propriile dosare. Dacă legea asta ar fi fost adoptată, nu v‑aș mai fi scris nici eu această scrisoare. Dar pentru că n‑a fost adoptată, vă scriu dumneavoastră, rugându‑vă să‑mi permiteți, cu titlu de excepție, să iau cunoștință de dosarul meu. Sau, dacă nici dumneavoastră nu‑mi puteți permite asta, alăturați‑vă demersului meu (al nostru) și cereți și dumneavoastră, împreună cu mine (cu noi), ca parlamentarii să adopte legea lustrației.
KGB‑ul a fost cea mai de temut instituție din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. A fost o instituție a terorii și a represiunii antiromânești, răspândind spaimă, groază și doliu în rândul populației băștinașe din Basarabia și Transnistria.
Nimeni nu ar putea nega că KGB‑ul a fost o instituție a FRICII și îndobitocirii, care încerca să‑i transforme pe opozanți în colaboratori, pe oamenii liberi – în robi, pe cei care gândeau și simțeau românește – în oameni sovietici. Se știe că KGB racola turnători din rândul intelectualității, punându‑i să‑și urmărească prietenii, colegii, membrii familiei. KGB‑ul și‑a infiltrat oamenii și în rândurile Mișcării de eliberare națională, subminând‑o din interior. Ziarele democratice colcăiau de oameni ai KGB‑ului, de aia, nici n‑au reușit să‑și îndeplinească misiunea. Un eșec al revoluției antisovietice a fost faptul că în fruntea ei KGB‑ul a postat oamenii săi. Până și războiul ruso‑moldovenesc din 1992 a fost în mare parte câștigat de KGB. Impresia generală e că turnătorii de cândva ai KGB‑ului continuă să lucreze pentru FSB. Chiar și azi. Înșurubați și încapsulați în posturi‑cheie în instituții media, în organizații culturale, în partide politice democratice, aceștia au lucrat și lucrează pentru un alt stat. Iată de ce ar fi foarte important să fie adoptată legea lustrației.
Dar nu numai de asta. Au existat și victime ale KGB‑ului, oameni care nu au acceptat să colaboreze, iar pe acești oameni KGB‑ul i‑a frânt, i‑a distrus, i‑a călcat în picioare și i‑a umilit, i‑a scos din joc, trimițându‑i pe linie moartă. Unii dintre ei nu mai trăiesc. Prin adoptarea legii lustrației, li s‑ar face o mare reparație morală.
Domnule Director, pe parcursul celor 31 de ani de independență am preferat să uităm că a existat KGB‑ul, cu toate că, direct sau indirect, cu toții am avut fie de suferit, fie de profitat de pe urma acestei instituții. De ce să nu tragem draperiile și să vorbim deschis despre cum ne‑a marcat KGB‑ul viața, viața noastră, viața fiecăruia dintre noi?
Domnule Director, iată de ce, în finalul acestei scrisori, eu nu vă mai cer permisiunea să‑mi văd dosarul, pentru că îmi dau seama că nu o să‑mi îngăduiți asta, ci vă rog să vă alăturați demersului meu (al nostru) de a cere parlamentarilor să adopte legea lustrației. Cine, dacă nu dumneavoastră, ar trebui să susțină un asemenea demers?
Domnule Director, acest text pe care‑l citiți acum este un îndemn ca și dumneavoastră să vă alăturați demersului nostru (al scriitorilor) către parlamentari ca să adopte legea lustrației! Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu dumneavoastră, atunci cine?
Domnule Director, toți scriitorii cu care am discutat despre această temă susțin într‐un glas că dosarele KGB‐ului ar trebui desecretizate urgent. Dacă ne veți susține și dumneavoastră, veți demonstra răspicat că SIS‑ul de azi nu mai are nicio legătură cu KGB‑ul de altădată, că sunt instituții complet diferite, cu misiuni diferite.
Domnule Director, oare nu credeți și dumneavoastră că adoptarea legii lustrației și deconspirarea dosarelor KGB‑ului ar trebui să se facă astăzi, în 2023, și nu peste 100 de ani, cine știe când?
