Când va învinge Ucraina, va învinge Viața!
Radmila Popovici: „Chiar m‑aș bucura să nu fiu originală! Să fie cât mai mulți oameni care să anunțe ferm și tare: și EU sunt Ucraina!”
Radmila, cartea Și eu sunt Ucraina se pare că nu a fost scrisă dintr‑o răsuflare. Prima parte este scrisă în perioada 2014‑2022, iar a doua – între 24 februarie 2022 și 6 septembrie 2023. Atunci când ai început să‑ți expui textele, prin anul 2014, care au fost principalele influențe sau experiențe ce te‑au determinat să abordezi tema războiului? Este, cumva, acest fapt legat de războiul din Crimeea sau au fost niște experiențe acumulate pe parcursul vieții și au răbufnit anume în acele momente?
Ai remarcat, probabil, într‑unul din poeme, chiar în prima parte a cărții, că „tocmai am vorbit cu mama despre băieții de la kremlin”. În familia mea, întotdeauna am avut discuții cu mama și tata despre politică. Pe tatăl meu l‑au interesat în mod special subiectele politice, pentru că tot ce se întâmpla în acel sistem îl determina să se orienteze în viața de zi cu zi. El n‑a fost comunist, însă a fost abordat constant de oameni ai partidului ca să li se alăture. N‑a acceptat și ne spunea mereu: „Fiți atenți cu acest fenomen care vine dinspre răsărit – nu este fratele nostru, nu este prietenul nostru!” Știa el ce știa…
Tatăl meu a fost profesor de matematică la școala din sat – un om onest, citit, înțelept, care intuia pericolul URS(S)‑ist pe care îl menționez în texte. Am crescut într‑o familie în care se discuta, uneori în șoaptă (atunci când se interzicea să vorbești despre unele adevăruri), iar părinții mei, mai ales tatăl, m‑au învățat din copilărie să am acest reper. Faci alegeri în funcție de adevărul pe care îl deții și, cu cât ești mai aproape de adevărul suprem, cu atât mai bine percepi această existență. Aveam discuții lungi și complicate, iar în ele adesea era vizat ursul agresiv, mincinos, care a trimis atâta lume bună în Siberia sau direct la moarte. Deseori ne indignam: „De ce există atâta lașitate în acest spațiu? De ce nu avem voci puternice? De ce ne ținem de principiul capul plecat sabia nu‑l taie?” Pentru că am fost decapitați, pentru că cele mai ilustre minți și caractere au fost nimicite sau izgonite în perioada stalinismului. Numai cine nu vrea să recunoască se preface că nu știe că această dramă a poporului nostru (și nu doar) a existat – aproape fiecare familie a fost afectată de tragediile acelor timpuri, iar noi suntem urmașii unei națiuni ciopârțite, pentru ca mai apoi să fim rusificați și, iată, până astăzi ducem această povară.
După ce a fost anexată Crimeea, am început să ascult diverse voci care se situau în opoziție cu puterea din Federația Rusă, astfel conturându‑mi o opinie care mi‑a confirmat intuiția: ăștia nu se vor lăsa până nu vor dezbina și vor tot cotropi. Cu cât mă aprofundam, cu atât mai tare creștea în mine revolta, vedeam scenarii care s‑au adeverit peste un timp. Textele mele, în special cele din prima perioadă, sunt gânduri‑reportaje scurte sub formă de pamflet, exprimate în rime. Am ales acest gen la limita dintre literatură și jurnalism, pentru că ceea ce gândeam se încadra mai bine în forma fixă, dar și stilistică. Versul alb îmi este mai aproape atunci când dau frâu liber imaginației, pe când în zona politicului nu simt atâta libertate, având totuși o fire poetică. Dar ca un cetățean căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă în țară și în lume, am ținut să‑mi împart opiniile în acest fel: ironic, sarcastic, ritmat.
În textele rimate mă revolt mai firesc, rima și ritmul îmi facilitează exprimarea când sunt irascibilă sau supărată. Mulți nu vor să pătrundă în esența realității sau le pasă prea puțin de aceasta. Dar eu sunt de părerea că atunci când te interesezi de ceea ce se întâmplă în jurul tău, te interesează, de fapt, viitorul copiilor tăi. Având urechea atentă la varii surse de informare, am înțeles că lucrurile evoluează amenințător și nu este exclus că istoria se poate repeta. După 2008, coloana a cincea s‑a arătat destul de activă, iar aceasta mă punea tot mai mult pe gânduri.
Radmila, te ajută poezia să înțelegi mai bine realitatea? Crezi că poezia ta ar putea să îl ajute pe cititor în înțelegerea și reflectarea realității legate de război?
Nu prea cred că literatura poate să schimbe definitiv firea omenească – atât de contradictorie, ciudată, manipulabilă. Vedem clar ce efect, aproape nuclear, are propaganda și ce se întâmplă cu acei oameni care au fost infestați de propaganda nocivă. Unii devin chiar diagnosticabili, nu le mai strălucesc ochii în sensul bun al cuvântului, ci li se înroșesc ca la acei care, neavând niciun argument, încep să muște.
Acest manifest este, întâi de toate, unul cu și pentru mine însămi, ca să‑mi împac conștiința, să nu regret că am tăcut atunci când trebuia să‑mi spun păsul, cu atât mai mult că simțeam aproape fizic cum săreau din mine cuvintele și strigătele. Cartea aceasta este ca o ieșire în Piață cu un afiș în mâini și poate nici nu era necesar să mai fie umplute paginile cu texte, fiind suficient titlul cărții. După ce am scris imnul Eu sunt Ucraina (pentru că este un imn, care poate fi cântat sau recitat pe scenă), m‑am gândit: cu ce drept încerc să mă pun în pielea celor care acum suferă la propriu din cauza cotropitorilor, care chiar trec prin acest război sângeros, în sensul brutal al cuvântului? Am dreptul moral să pronunț aceste cuvinte? Dar mi‑am răspuns foarte simplu: ori de câte ori întâlneam ucraineni refugiați, îmi confirmau cât de importantă este pentru ei solidaritatea noastră. Acest manifest este o solidarizare asumată cu oamenii nevinovați care suferă. Scrisul mă ajută să‑mi imaginez până la cele mai intense trăiri: cât de greu este să rămâi fără casă, când ți se ia totul nu de un cataclism, de un virus, de un accident, ci de niște neoameni și, totodată, cât de importantă este încrederea în ziua de mâine.
Urmărind ceea ce ai scris până acum, această carte mi‑a părut altfel. Prin ce diferă ea de ceea ce scrii de obicei, de celelalte cărți ale Radmilei Popovici?
Nu mă tem să experimentez, să risc, să greșesc. Poezia rimată, ca la armată, e parte din scriitura mea, deoarece scriu de ani buni texte pentru cântece. Aici nici nu veți găsi acea poezie despre care ne‑am obișnuit să vorbim, pentru că eu percep conținutul ca pe un jurnal în versuri, pastile politice rimate – e o altă fațetă. Nici n‑aș pune‑o într‑un rând cu celelalte cărți de poezie. De aceea am decis să adaug manifest pe copertă, ca să fie clar că e altceva, iar mesajul să fie mai accesibil pentru public, deoarece atunci când ieși cu un afiș în mijlocul mulțimii, vrei să fii auzit de lume. Această formulă directă, frontală, fără metafore, îmi permite să mă fac auzită și de acei care nu vor să ghicească „ce a vrut să spună autorul”.
Ai putea să spui că ai rupt aceste pamflete, bocete, blesteme chiar din gura sau inima poporului tău?
Nu pot să afirm că eu sunt tot poporul. Mi se întâmplă să nu întâlnesc prea des părtași ai felului în care simt și gândesc eu. Mulți rămân surprinși de ceea ce scriu, de cuvântul meu mai tăios. Cineva a menționat că Și eu sunt Ucraina nu este un titlu original, iar eu i‑am răspuns cu toată sinceritatea că mă bucur mult să aud acest lucru. N‑am intenționat să fiu originală de data aceasta. Chiar vreau să nu fiu originală! Să fie cât mai mulți oameni care să anunțe ferm și tare: „Și EU sunt Ucraina!” Și eu sunt Ucrainaînseamnă atitudine, iar aceasta contează.
Trăind în aceste vremuri nevrotice, de o anomie îngrijorătoare, cum te protejezi, cum faci ca ele să nu te smintească? Cum faci să te vindeci de anumite răni?
(Râde.) Presupun că după o pandemie, urmată imediat de un război, nu vom întâlni prea mulți oameni neafectați psihologic – ceva, mai mult sau mai puțin, ne‑a dezechilibrat. Și, ca să nu mă țicnesc, scriu, deoarece atunci când fac asta, reflectez, îmi pun întrebări și mă oglindesc în ele, ca să‑mi vină răspunsurile. Nu vreau să‑i judec pe alții – sunt oameni și în anturajul meu care spun că nu ascultă nimic despre acest război, că ceea ce are să se întâmple se va întâmpla oricum, că suntem prea mici… Fiecare își vede de viață și își face meseria cum știe. Scrisul este, oarecum, meseria mea și pot s‑o fac cel mai bine fiind onestă cu mine și cu fila albă, chiar dacă nu tot ce împart cu ea ajunge la public. Și dacă nu sunt onestă cu mine și cu fila albă, atunci o mâzgălesc în zadar.
Pentru mine scrisul este și eliberare, dar și aprofundare în problemă. Acest cuțit are două tăișuri: pe de o parte, lași lucrurile să se cristalizeze în mintea ta, expunându‑le, pentru că în felul acesta se aranjează (ca) pe rafturi; pe de altă parte, te adâncești în problemă și acolo, jos, unde uneori te pomenești, îți pare că mai jos nu există. Iar acel jos‑jos‑jos de care te izbești îți oferă șansa să te înalți. Nu poți să scrii și să nu (te) doară, să nu treci prin tine zbuciumul, să nu ai insomnii, să nu suferi… Nu știu dacă scrisul mă salvează, dar simt că nu aș ști să trăiesc fără el și, în cazul acestor tragedii sociale, nu m‑aș simți un om integru dacă n‑aș vocifera ceea ce simt cu toată ființa. N‑aș vrea ca fetele mele, cărora le‑am dat viață, să‑mi reproșeze vreodată că nu am utilizat instrumentele pe care le‑am avut la îndemână atunci când era vital s‑o fac.
Există un anumit mesaj pe care îți dorești să‑l transmiți prin poeziile tale despre război către public și, poate, chiar către cei care declanșează războaiele?
Mesaje sunt mai multe. Mulți pronunță „Slavă eroilor” și „Slavă Ucrainei”, dar eu insist pe expresia „Victorie Ucrainei”. Mesajul cel mai important indică spre victoria Ucrainei, pentru că aceasta ar însemna victoria binelui asupra răului absolut, ar însemna victoria viitorului în lupta cu trecutul (kremlinul vine cu o viziune depășită, chiar prin acest război, care se aseamănă mult cu războaiele din secolele
trecute). Când va învinge Ucraina, va învinge Viața! – acesta e mesajul cel mai important al cărții și vreau să răzbată: victorie Vieții! Dacă e să vorbești cu un om obișnuit, fără să‑i spui de partea cui ești, întrebându‑l simplu: „Ce alegi – să trăiești sau să mori?”, răspunsul va fi în favoarea vieții, numai dacă nu este un om bolnav. Astfel: vrei război sau pace? Răspunsul ar fi același: pace!
Există în carte poemul ura – o metaforă a șarpelui care se mănâncă pe sine. Ce ar însemna asta, de fapt?
Dar nu se înghite, oare, pe sine acest șarpe care trimite la moarte tânăra generație (bărbați care ar putea să‑și construiască țara, s‑o facă prosperă, aptă de concurență cu cele mai dezvoltate state), transformându‑o în carne de tun, tăindu‑și, astfel, craca de sub picioare? (Utilizez această expresie în câteva poeme.) Sunt expresii pe care le repet intenționat, ca să accentuez. Prin 2004 am citit Totul despre viață, o carte de Mikhail Veller. M‑a bulversat, dar am rezonat cu acea carte, în care autorul sublinia că omenirea va căuta cu înverșunare să se autodistrugă. Așa pare să fie lumea dintotdeauna, poate că nu a făcut‑o până la capăt, deoarece nu dispunea de arme de autodistrugere, or, acest război este și mai periculos, fiindcă pe mâna netoților au ajuns asemenea arme.
Ai putea să te solidarizezi și cu victimele din Israel sau Fâșia Gaza, așa cum o faci în cazul Ucrainei?
Aș putea, în același sens, să afirm: și eu sunt Israel, pentru că, la fel ca în Ucraina, criminalii s‑au năpustit să terorizeze populația pașnică din Israel. Dacă afirm că sunt solidară cu victimele nevinovate din Fâșia Gaza, pun imediat semnul egal – sunt solidară și cu victimele din Israel. Dar ce trebuie să facă acel în casa căruia a intrat ucigașul, care îi amenință familia și viitorul? Cum ar răspunde același om simplu? Sunt sigură că oricine se va opune și nu va accepta ca familia și copiii să‑i fie torturați, violați, dezmembrați (nu uit imaginile care au apărut în primele zile după atacul Hamasului, de nedescris și de neînchipuit – o altă Bucea).
Dragă Radmila, ne destăinui la ce mai lucrezi acum?
Aproape în fiecare zi primesc solicitări de texte pentru cântece și sunt perioade în care aș îndrăzni să închid accesul către mine, pentru că propunerile de colaborare îmi par prea diferite de ceea ce simt. Uneori sunt nevoită să depun un efort emoțional considerabil ca să abordez cu totul alte teme: se apropie Crăciunul, Revelionul, apoi 1 și 8 Martie, iar mie nu‑mi arde de sărbători și de petreceri când realizez că, efectiv, ne aflăm pe un butoi cu pulbere cu toții. Dar pentru că munca de textier este o sursă de existență… tac și înghit. Deseori în disonanță, ea, totodată, mă ajută să mă abat de la ceea ce mă zguduie.
Vreau ca Universul să mă împiedice atunci când fac ceea ce nu e bine, din punctul universal de vedere, dar să mă ajute atunci când gândesc și realizez ceea ce e bine. Aceasta încerc să‑i cer Cerului.
Mulțumim mult pentru interviu și deschidere!
